Închise Lăcusta.
— Vrei s-o vezi? Vrei s-o răsfoieşti?
— Nu, răspunse Joe.
Sprijinindu-şi bărbia cu braţele îndoite pe tăblia mesei şi uitându-se la el din lateral, Juliana zise:
— Te-ai mutat aici definitiv? Şi ce ai de gând?
Să rumegi insultele, calomniile. Mă uluieşti, se gândi ea, cu ura ta faţă de viaţă. Dar… ai tu ceva. Eşti un animal mic, lipsit de importanţă, dar isteţ. Studiindu-i faţa îngustă, întunecată şi inteligentă, se gândi: Cum am putut să-mi închipui că eşti la fel de tânăr ca mine? Dar şi asta-i adevărat, eşti ca un copil; eşti tot prâslea, adorându-ţi fraţii mai mari şi pe maiorul Pardi al tău şi pe generalul Rommel, gâfâind şi asudând ca să scapi şi să le vii de hac pifanilor englezi. Chiar ţi-au gâtuit ei fraţii cu laţuri de sârmă? Am auzit că poveştile despre atrocităţi şi fotografiile scoase după război… Se înfioră. Dar comandanţii englezi au fost judecaţi şi pedepsiţi de mult.
Radioul încetase să transmită muzică; părea a fi un program de ştiri, zarvă pe unde scurte, din Europa. Vocea se stinse şi deveni distorsionată. O pauză lungă, doar linişte. Apoi semnalul postului de radio Denver, foarte clar, apropiat. Se întinse să schimbe postul, dar Joe îi opri mâna.
"… ştirea morţii cancelarului Bormann a şocat o Germanie împietrită, care fusese asigurată nu mai departe de ieri…"
Săriră amândoi în picioare.
"… toate posturile Reich-ului şi-au anulat programele şi ascultătorii au auzit glasurile solemne ale corului diviziei SS Das Reich înălţate în imnul Horst Wessel Lied, al Partei. Ulterior, în Dresda, unde secretarul executiv al Partei şi şefii din Sicherheitsdienst, poliţia naţională, cea care a înlocuit Gestapo-ul, ca urmare…"
Joe dădu mai tare.
"… reorganizării guvernului la îndemnul decedatului Reichsführer Himmler, al lui Albert Speer şi al altora, au fost declarate două săptămâni de doliu oficial şi deja multe magazine şi întreprinderi şi-au întrerupt activitatea, s-a anunţat. Până la această oră nu ne-a parvenit nici o ştire în legătură cu aşteptata întrunire a Reichstag-ului, parlamentul celui de-al Treilea Reich, a cărui apelare este necesară…"
— Heydrich va fi, spuse Joe.
— Aş vrea să fie tipul ăla mare şi blond, Schirach ăla, zise ea. Doamne, în sfârşit, a murit. Crezi că Schirach are vreo şansă?
— Nu, răspunse scurt Joe.
— Poate că acum va fi război civil, zise ea. Dar tipii ăia sunt prea bătrâni acum. Göring şi Goebbels… toţi băieţii ăia vechi ai partidului.
Radioul spunea:
"… a ajuns la refugiul său în Alpi, de lângă Brenner…"
Joe zise:
— Ăsta-i Hermann Grasu'.
"…zis numai că era lovit de întristare pentru pierderea nu numai a unui soldat şi patriot şi credincios Conducător al Partei, dar şi, după cum a repetat de mai multe ori, a unui prieten personal, pe care, unii şi-l pot aminti, l-a sprijinit în disputa din timpul interimatului, puţin după război, când au apărut pentru un timp acele elemente ostile ascensiunii lui Herr Bormann către suprema autoritate…"
Juliana închise radioul.
— Nu fac decât să trăncăne, spuse. De ce folosesc asemenea cuvinte? Se vorbeşte despre ucigaşii ăia îngrozitori ca şi cum ar fi ca noi toţi ceilalţi.
— Sunt ca voi, spuse Joe.
Se reaşezase şi mânca liniştit.
— Nu au făcut nimic din ce n-am fi făcut noi înşine dacă am fi fost în locul lor. Ei au salvat lumea de comunism. Acum am fi trăit sub legea roşie, dacă nu era Germania. Ne-ar fi fost mult mai rău.
— Vorbeşti şi tu, spuse Juliana. Ca la radio. Vorbe goale.
— Am trăit sub nazişti, spuse Joe. Ştiu cum este. Asta-i vorbă goală, să trăieşti doisprezece, treisprezece ani — mai mult decât atât — aproape cincisprezece? Am primit o carte de muncă de la O.T.; am lucrat puţin pentru Organizaţia Todt din 1947, în Africa de Nord şi în SUA. Ascultă…
Împunse cu degetul spre ea.
— Eu am în sânge măiestria constructorilor italieni; O.T. m-a preţuit în mod deosebit. Nu dădeam cu lopata la asfalt, nu amestecam cimentul pentru autostrăzi; ajutam la proiectare. Inginer. Într-o zi, Doctor Todt a trecut pe acolo şi a inspectat ce făcea echipa noastră. Mi-a spus: "Ai mână bună". Asta-i o clipă mare, Juliana. Demnitatea muncii; ei nu vorbesc doar ca să se afle-n treabă. Înaintea lor, a naziştilor, toată lumea se uita de sus la munca manuală; inclusiv eu însumi. Aristocratic. Frontul Muncii a pus capăt la toate. Mi-am văzut mâinile pentru prima oară.
Vorbea atât de repede încât accentul începu să i se facă puternic simţit; îl înţelegea cu greu.
— Am trăit cu toţii acolo, în pădure, în statul New York, ca fraţii. Cântam. Mărşăluiam la lucru. Spiritul războiului, numai reconstrucţie, nu demolare. Acelea au fost cele mai bune zile, reconstrucţia de după război — şiruri lungi, frumoase, curate, de clădiri publice, cvartal după cvartal, cu totul alte centre, New York şi Baltimore. Acum, desigur, munca aia s-a terminat. Carteluri ca New Jersey Krupp und Sohnen conducând spectacolul. Dar asta nu-i nazism; asta-i numai vechea putere europeană. Mai rău, auzi? Nazişti ca Rommel şi Todt, oameni de un milion de ori mai buni decât industriaşii precum Krupp şi bancherii, toţi prusacii ăia; ar fi trebuit să fie gazaţi. Toţi domnii aceia în vestă.
Dar, se gândi Juliana, domnii ăia în vestă s-au instalat pentru totdeauna. Iar idolii tăi, Rommel şi Doctor Todt, ei au venit exact după ostilităţi, să cureţe molozul, să construiască autostrăzi, să privească zumzetul industriei. I-au lăsat până şi pe evrei să trăiască, surpriză norocoasă — astfel încât s-au putut pune şi evreii pe treabă. Până în '49, în orice caz… după care, adio Todt şi Rommel, scoşi la păscut.
Nu ştiu eu, se gândi Juliana. N-am auzit eu totul în legătură cu asta de la Frank? N-ai ce să-mi spui mie despre viaţa sub nazişti; soţul meu era — este — evreu. Ştiu că Doctor Todt a fost cel mai modest, mai blând om care a trăit vreodată; ştiu că tot ceea ce voia el era să dea de lucru — muncă cinstită, respectabilă — la milioane de bărbaţi şi femei, americani cu ochii duşi, disperaţi, care căutau printre ruine, după război. Ştiu că voia să vadă asigurarea medicală şi staţiuni de odihnă şi condiţii de locuit pentru toată lumea, indiferent de rasă; era un constructor, un gânditor… şi în cele mai multe cazuri a reuşit să creeze ceea de voise — el, de fapt, a reuşit. Dar…
Din subconştient, îi răsări deodată cu hotărâre o idee care-i tot dădea târcoale:
— Joe. Cartea asta, Lăcusta; nu-i interzisă pe Coasta de Est?
El dădu din cap.
— Atunci cum de o puteai citi?
Ceva în legătură cu asta o îngrijora.
— Nu-i mai împuşcă pe oameni pentru cititul…
— Depinde de grupul social din care faci parte. De vechea şi buna banderolă.
Aşa era. Sclavii, polonezii, portoricanii erau cei mai limitaţi în ceea ce puteau citi, face, asculta. Anglo-saxonii o duceau mult mai bine; exista un învăţământ public pentru copiii lor, puteau merge la biblioteci, în muzee şi la concerte. Dar chiar şi aşa… Lăcusta nu era numai supusă restricţiilor; era interzisă, şi asta pentru toţi.
Joe spuse:
— O citeam la toaletă. O ascundeam într-o pernă. De fapt, am citit-o pentru că era interzisă.