— Eşti foarte curajos, zise ea.
O întrebă, bănuitor:
— O spui sarcastic?
— Nu.
Se destinse puţin.
— Este simplu pentru voi de aici; voi trăiţi o viaţă sigură, liniştită, lipsită de scop, fără nimic de făcut, fără griji. În afara evenimentelor, rămaşi uitaţi din trecut, corect?
În ochi i se citea batjocura.
— Voi vă omorâţi, zise ea, cu cinism. Idolii v-au fost luaţi unul câte unul, iar acum nu mai aveţi pe cine adora.
Îi întinse furculiţa; el o acceptă. Mănâncă, se gândi ea, sau renunţă până şi la procesele biologice.
Mâncând, Joe arătă cu capul spre carte şi zise:
— Abendsen ăsta trăieşte pe aici, potrivit copertei. În Cheyenne. Are perspectivă asupra lumii dintr-un loc sigur ca ăsta, ce credeai? Citeşte ce zice; citeşte cu voce tare.
Luând cartea, ea citi pe spatele supracopertei.
— Este un fost militar. A servit în Marina Statelor Unite în timpul celui de-al doilea război mondial; rănit în Anglia de un tanc nazist. Sergent. Zice că are o fortăreaţă în care scrie, arme peste tot.
Punând cartea jos, adăugă:
— Şi asta nu o zice aici, dar am auzit pe cineva spunând că este aproape un fel de paranoic; sârmă ghimpată sub tensiune de jur împrejurul proprietăţii şi totul amplasat în vârf de munte. Greu de ajuns acolo.
— Poate are dreptate, spuse Joe, să trăiască aşa, după ce a scris cartea asta. Mahării germani sar până în tavan când o citesc.
— Aşa trăia şi înainte; acolo a scris cartea. Locul se numeşte… Se uită pe coperta cărţii.
— Castelul Înalt. Aşa îl alintă el.
— Atunci n-au să pună mâna pe el, zise Joe, mestecând repede. Este în gardă. Isteţ.
Ea zise:
— Cred că are mult curaj, ca să scrie cartea asta. Dacă Axa pierdea războiul, putea să zică şi să scrie orice dorea, cum era înainte, noi eram o singură ţară şi aveam un sistem legal corect, acelaşi pentru toată lumea.
Spre surprinderea ei, Joe dădu din cap, încuviinţând.
— Nu te înţeleg, zise ea. Tu ce crezi? Ce vrei? Îi aperi pe monştrii aceia, pe exaltaţii ăia care i-au masacrat pe evrei şi după aia tot tu…
Deznădăjduită, îl înhăţă de urechi; el clipi surprins din cauza durerii, când ea se ridică în picioare, trăgându-l în sus şi pe el.
Se înfruntară, gâfâind, fără să poată vorbi.
— Lasă-mă să termin masa pe care mi-ai pregătit-o, spuse Joe în cele din urmă.
— Nu spui? N-ai să-mi spui. Tu ştii ce, tu însuţi; înţelegi, dar pur şi simplu continui să mănânci, făcându-te că nici n-ai idee despre ce vreau să spun.
Îi dădu drumul; îi răsucise urechile până ce, acum, erau roşii ca focul.
— Vorbe goale, zise Joe. Nu contează. Ca la radio, ce-ai spus despre el. Ştii termenul pentru cămăşi brune[46] folosit de cei care fac filosofie? Eierkopf. Cap de ou. Pentru că marile capete goale, două jumătăţi rotunjite, se sparg atât de uşor… În timpul încăierărilor de stradă.
— Dacă aşa gândeşti despre mine, zise Juliana, de ce nu-ţi vezi de drum? De ce stai aici?
Grimasa lui enigmatică o îngheţă.
Aş vrea să nu-l fi lăsat niciodată să vină cu mine, se gândi. Iar acum e prea târziu; ştiu că n-am cum să scap de el… e prea puternic.
Se întâmpla ceva îngrozitor, se gândi ea. Venind din el. Şi se pare că eu contribui la asta.
— Care-i problema?
Se întinse şi o prinse de sub bărbie, o mângâie pe gât, îşi băgă degetele sub bluza ei şi o strânse drăgăstos de umeri.
— Un capriciu. Problema ta… am să te analizez deschis.
— Are să ţi se spună că eşti un jidan analist, zâmbi ea slab. Vrei să te perpeleşti într-un cuptor?
— Ţi-e frică de bărbaţi? Aşa-i?
— Nu ştiu.
— Se putea zice, noaptea trecută. Numai pentru că eu…
Îşi întrerupse fraza la jumătate.
— Pentru că am avut deosebită grijă de dorinţele tale.
— Pentru că te-ai culcat cu atâtea fete, zise Juliana, asta începusei să-mi spui.
— Dar eu ştiu că am dreptate. Ascultă, n-am să-ţi fac nici un rău, Juliana. Pe trupul mamei mele… Îţi dau cuvântul meu. Voi fi foarte grijuliu şi dacă vrei să scoţi ceva din experienţa mea… am să-ţi dau acest avantaj. Ai să scapi de toate complexele; pot să te liniştesc şi pot să te încălzesc în nu prea mult timp, una din două. Tu pur şi simplu ai avut ghinion.
Ea dădu din cap, puţin mai luminată. Dar se simţea tot rece şi tristă şi tot nu prea ştia de ce.
Pentru a-şi începe ziua, domnul Nobosuke Tagomi îşi făcu puţin timp, să fie singur. Stătea în biroul lui de la Nippon Trade Building şi medita.
Deja înainte de a-şi fi părăsit locuinţa pentru a veni la birou, primise raportul lui Ito despre domnul Baynes. În mintea tânărului student nu exista îndoială; domnul Baynes nu era suedez. Domnul Baynes era cel mai probabil de naţionalitate germană.
Dar posibilităţile lui Ito de a se descurca cu limbile germanice nu impresionaseră niciodată nici Misiunea Comercială, nici Tokkoka, poliţia secretă japoneză. Se poate ca prostul să nu fi mirosit nimic despre care să vorbească, se gândi domnul Tagomi. Entuziasm împiedicat, combinat cu doctrine romantice. Să detecteze, întotdeauna cu suspiciune.
Oricum, întâlnirea cu domnul Baynes şi cu bătrânul din Home Islands va începe curând, conform programului, indiferent ce naţionalitate avea domnul Baynes. Iar domnului Tagomi îi plăcea omul. Acesta era, hotărî, probabil principalul talent al oamenilor sus-puşi — ca el însuşi. Să recunoască omul bun când îl întâlneau. Intuiţia în privinţa oamenilor. Dincolo de toate convenienţele şi formele exterioare. Să pătrundă la inimă.
Inima, încuiată între două linii yin de neagră pasiune. Gâtuită, uneori, şi totuşi, chiar atunci, lumina lui yang, licărirea din centru. Îmi place, îşi spuse domnul Tagomi. German sau suedez. Sper ca zaracaina să-i fi fost de ajutor pentru durerea de cap. Trebuie să-mi amintesc să-l întreb, înainte de orice.
Interfonul de pe biroul lui bâzâi.
— Nu, se răsti în microfon. Nici o discuţie. Asta-i momentul pentru Adevărul Lăuntric. Introspecţie.
Din micuţul difuzor, vocea domnului Ramsey:
— Domnule, tocmai au sosit ştiri de la serviciul de presă. Cancelarul Reich-ului a murit. Martin Bormann. Vocea lui Ramsey se frânse. Linişte.
Domnul Tagomi se gândi: anulez toate afacerile de astăzi. Se ridică de la biroul lui şi începu să se plimbe cu paşi mari şi repezi, de colo-colo, prinzându-şi mâinile una într-alta. Ia să văd. Să trimit o notă protocolară Consulului Reich-ului. Chestiune minoră; o pot rezolva subordonaţii. Adâncă tristeţe etc. Toţi japonezii sunt alături de poporul german în acest ceas… Apoi? Să fiu extrem de receptiv; e vital. Trebuie să fiu pe poziţie, să primesc imediat informaţii din Tokyo.
Apăsând pe butonul interfonului, spuse:
— Domnule Ramsey, asiguraţi-vă că suntem în legătură cu Tokyo. Spuneţi-le fetelor de la centrală; să fie atente. Nu trebuie să ratăm comunicarea.
— Da, domnule, spuse domnul Ramsey.
— De acum voi fi în birou. Opreşte toate activităţile de rutină. Refuză orice şi pe oricine sună cu probleme uzuale.
— Domnule?
— Trebuie să am mâinile libere în caz că este necesară vreo acţiune pe nepusă masă.
— Da, domnule.
O jumătate de oră mai târziu, la nouă, sosi un mesaj de la cel mai înalt demnitar al guvernului imperial de pe Coasta de Vest, ambasadorul Japoniei în Statele Pacifice ale Americii, Onorabilul baron L. B. Kaelemakule. Ministrul de Externe convocase o şedinţă extraordinară la sediul ambasadei de pe Sutter Street şi fiecare Misiune Comercială trebuia să trimită un personaj sus-pus, să participe. În acest caz, domnul Tagomi însuşi.