Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe îşi încetă lectura lentă, uscată.
Domnul Tagomi se gândi: cred că înnebunesc.
Trebuie să ies de aici; am o criză. Capul meu azvârle afară lucrurile sau le expulzează… mor. Se ridică greu în picioare, o luă pe culoar, pe lângă alte scaune şi oameni. Abia dacă mai vedea. Să ajungă la toaletă. O luă la fugă.
Câteva capete se întoarseră. Îl văzură. Umilinţă. Bolnav la întruniri importante. Loc pierdut. Trecu în fugă prin uşa ţinută de un funcţionar al ambasadei.
Imediat, panica încetă. Privirea i se limpezi; văzu iarăşi în jur. Podeaua stabilă, pereţii.
Vertij. Defecţiune a urechii medii, fără îndoială.
Se gândi: diencefalon, vechiul blocaj al creierului, acţionând iar.
Scurtcircuite organice momentane.
Să mă gândesc la versuri liniştitoare. Să-mi amintesc ordinea cuvintelor. Din ce să mă inspir? Religie? Se gândi: Acum o gavotă gravă. Excelent amândoi, excelent amândoi, aţi prins-o binişor. Exact acesta este stilul lucrului. Mică formă a lumii recunoscătoare, Gondolierii. G. S. Închise ochii şi-i imagină pe cei de la D'Oyly Carte Company aşa cum îi văzuse în turneul lor după război. Finita, finita lume.
Un funcţionar al ambasadei, la cotul lui, întrebând:
— Domnule, vă pot ajuta cu ceva?
Domnul Tagomi se înclină.
— Mi-am revenit.
Chipul celuilalt, calm, îndatoritor. Fără derâdere. Râd cu toţi de mine, poate? se gândi domnul Tagomi. Pe înfundate?
Răul există! Este real, ca cimentul.
Nu pot crede. Nu pot suporta. Răul nu este o imagine. Rătăcea prin hol, ascultând traficul de pe Sutter Street, pe purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe adresându-se auditoriului. Întreaga noastră Religie este greşită. Ce să fac? se întrebă. Se duse la uşa din faţă a ambasadei; un funcţionar o deschise, iar domnul Tagomi coborî treptele către alee. Maşinile parcate. A lui însuşi. Şoferii aşteptând în picioare.
Este un ingredient în noi. În lume. Turnat peste voi, strecurându-ni-se în trupuri, în minte, în inimi, în caldarâm.
De ce?
Suntem cârtiţe oarbe. Târându-ne prin pământ, simţind cu râturile. Nu ştim nimic. Am priceput această… acum nu ştiu încotro să mă duc. Urlu de frică, numai. Fug.
Jalnic.
Să râdă de mine, se gândi văzându-i pe şoferi cum se uitau la el când se îndrepta către maşină. Mi-am uitat servieta. Am lăsat-o acolo, lângă scaun. Toţi ochii pe el, când dădu din cap înspre şoferul lui. Uşa ţinută deschisă; se strecură în maşină.
Să mă ducă la spital, se gândi. Nu, să mă ducă înapoi la birou.
— Nippon Trade Building, spuse cu voce tare. Condu încet.
Privi oraşul, maşinile, magazinele, înaltele construcţii recente, foarte moderne. Oamenii. Toţi bărbaţii şi femeile, continuându-şi propriile afaceri.
Când ajunse la birou, îl instrui pe domnul Ramsey să ia legătura cu una dintre celelalte Misiuni Comerciale, Misiunea Minereurilor Neferoase şi să roage pe reprezentantul lor la întrunirea de la Ministerul de Externe să-l contacteze la întoarcere.
Puţin după-amiază, telefonul sosi.
— Probabil că mi-aţi observat criza, la întrunire, spuse domnul Tagomi în receptor. A fost, fără îndoială, vizibil pentru toată lumea, mai ales ieşirea mea grăbită.
— Nu am observat nimic, spuse omul de la Neferoase. Dar după întrunire nu te-am văzut şi m-am întrebat ce se întâmplase cu dumneavoastră.
— Aveţi tact, spuse domnul Tagomi rece.
— Nicidecum. Sunt sigur că toată lumea era prea absorbită de prezentarea Ministerului de Externe ca să dea atenţie oricărui alt aspect. Cât priveşte ce s-a întâmplat după plecarea dumneavoastră — aţi prins trecerea în revistă a aspiranţilor în bătălia pentru putere? Asta a fost prima.
— Am ascultat până la partea cu Doctor Seyss-Inquart.
— După aceasta, vorbitorul s-a referit pe larg la situaţia economică de acolo. Home Islands sunt de părere că planul Germaniei de reducere a populaţiei Europei şi Asiei de Nord la starea de sclavi — plus uciderea tuturor intelectualilor, a elementelor burgheze, a tinerilor patrioţi şi a nu ştiu cui — a reprezentat o catastrofă economică. Numai formidabilele realizări tehnologice ale ştiinţei şi industriei germane i-au salvat. Arme miraculoase, ca să spunem aşa.
— Da, zise domnul Tagomi.
Aşezat la biroul lui şi ţinând cu o mână telefonul, îşi turnă o ceaşcă de ceai fierbinte.
— Aşa cum au făcut şi armele lor miraculoase V 1 şi V 2 şi reactoarele lor de luptă, în război.
— Este o chestiune de iuţeală-de-mână, spuse omul de la Minereuri Neferoase. În mare, folosinţa pe care au dat-o ei energiei atomice a ţinut lucrurile laolaltă. Şi dimensiunea călătoriei ca de circ a rachetelor lor spre Venus şi Marte. A arătat că pentru întregul lor comerţ palpitant, un asemenea trafic nu a avut nici o valoare economică.
— Dar sunt dramatici, spuse Tagomi.
— Prognoza lui a fost tristă. Simte că naziştii cei mai sus-puşi refuză să înfrunte realitatea vis-à-vis de situaţia lor economică proastă. Procedând astfel, accentuează tendinţa către şi mai mari întreprinderi aventuroase de tip tour de force, către mai puţină previzibilitate, către mai puţină stabilitate în general. Ciclul de entuziasm maniac, apoi frică, apoi soluţii ale Partei, de tip disperat… În fine, ceea ce a demonstrat a fost că toate acestea tind să-i ducă în vârf pe cei mai iresponsabili şi nesăbuiţi aspiranţi.
Domnul Tagomi încuviinţă dând din cap.
— Aşa încât trebuie să presupunem că cea mai rea, mai degrabă decât cea mai bună alegere va fi făcută. Elementele sobre şi responsabile vor fi înfrânte în actuala confruntare.
— Cine a spus că este cel mai rău? întrebă domnul Tagomi.
— R. Heydrich. Doctor Seyss-Inquart. H. Göring. În opinia guvernului imperial.
— Şi cel mai bun?
— Probabil B. von Schirach şi Doctor Goebbels. Dar despre asta a fost mai puţin explicit.
— Altceva?
— Ne-a spus că trebuie să avem încredere în Împărat şi în Guvern acum mai mult decât oricând. Că putem privi către Palat cu încredere.
— S-a ţinut acolo un moment de reculegere?
— Da.
Domnul Tagomi mulţumi omului de la Minereuri Neferoase şi închise.
Cum stătea bându-şi ceaiul, sună interfonul. Se auzi vocea domnişoarei Ephreikian:
— Domnule, aţi dorit să trimiteţi un mesaj consulului german.
O pauză.
— Aţi dori să-mi dictaţi acum?
— Veniţi în birou, spuse.
Ea intră imediat, zâmbindu-i plină de încredere.
— Vă simţiţi mai bine, domnule?
— Da. O injecţie cu vitamine a fost de ajutor.
Stătu pe gânduri.
— Amintiţi-mi. Cum îl cheamă pe consulul german?
— Am notat, domnule. Freiherr Hugo Reiss.
— Mein Herr, începu domnul Tagomi. Ne-a sosit ştirea îngrozitoare că Herr Martin Bormann, conducătorul dumneavoastră, a murit. Scriind aceste cuvinte, îmi curg lacrimi pe obraz. Când îmi amintesc faptele îndrăzneţe săvârşite de Herr Bormann pentru asigurarea izbăvirii poporului german de duşmanii săi atât de acasă cât şi din afară, precum şi de mişcătoarele măsuri de securitate administrate chiulangiilor şi lepădăturilor care au trădat toate visurile omenirii cu privire la cosmos, în care acum bălaiele rase nordice, cu ochi albaştri, au plonjat…