— Îmi aduce aminte de excelenta cuvântare a Doctorului Goebbels, pe care am auzit-o, zise Robert Childan. La radio, cam acum un an. Multe invective spirituale. Ţinea auditoriul în palma mâinii, ca de obicei. Îl plimba pe toată scara emoţională. Fără îndoială; în afara originalului Adolf Hitler, Doctor Goebbels — oratorul nazist numărul unu.
— Adevărat, încuviinţară, dând din cap, Paul şi Betty.
— Doctor Goebbels are şi soţie şi copii excelenţi, continuă Childan. Persoane de foarte înaltă clasă.
— Adevărat, fură de acord Paul şi Betty. Om de familie, spre deosebire de numeroşi alţi mari moguli de-acolo, zise Paul. De un com-portament sexual îndoielnic.
— Eu n-aş pleca urechea la zvonuri, spuse Childan. Te referi la lucruri precum a fost cel cu Roehm? Poveste veche. Îngropată de mult.
— Mă gândesc mai mult la Göring, zise Paul, sorbind încet băutura şi privind-o atent. Poveşti despre orgii romane de o varietate fantastică. Ţi se strânge carnea numai auzind.
— Minciuni, făcu Childan.
— Ei, subiectul nu merită discutat, spuse Betty cu tact, privindu-i pe amândoi.
Îşi terminară băuturile, iar ea se duse să le umple iar paharele.
— Mult sânge înfierbântat, răscolit în discuţiile politice, zise Paul. Oriunde te duci. Esenţial este să-ţi păstrezi capul.
— Da, fu Childan de acord. Calm şi ordine. Astfel, lucrurile se reîntorc la stabilitatea obişnuită.
— Perioada de după moartea Conducătorului, critică în societatea totalitară. Lipsa tradiţiei şi instituţiile clasei de mijloc se combină…
Se întrerupse.
— Poate e mai bine să lăsăm politica.
Zâmbi.
— Ca-n zilele trecute ale studenţiei.
Robert Childan simţi cum se îmbujorează la faţă şi se aplecă asupra noului pahar cu băutură, să se ascundă privirilor gazdei sale. Ce început înspăimântător făcuse. Într-o manieră prostească şi zgomotoasă, se certase pentru politică; fusese necioplit în dezacordul lui şi numai mulţumită tactului fin al gazdei fusese salvată seara. Câte nu mai am de învăţat, se gândi Childan. Ei sunt atât de delicaţi şi politicoşi. Iar eu… barbarul alb. Aşa este.
O vreme, se mulţumi să-şi soarbă băutura şi să-şi menţină pe faţă o expresie artificială de plăcere. Trebuie să-i fac pe plac, întru totul, îşi spuse. Să fiu întruna de acord.
În panică totuşi se gândi: mi se învălmăşesc gândurile din cauza băuturii. Şi a oboselii şi a nervozităţii. Pot s-o fac? Oricum, n-am să mai fiu niciodată invitat aici; e deja prea târziu. Îl cuprinse disperarea.
Betty, revenită din bucătărie, se aşezase iarăşi pe covor. Cât de atrăgătoare, se gândi Robert Childan. Trup subţire. Au figuri superioare; fără grăsime, fără umflături. N-au nevoie de sutiene sau corsete. Trebuie să-mi ascund jinduirea; cu orice preţ. Şi totuşi, când şi când îşi îngădui să fure câte o privire către ea. Încântătoarele culori întunecate ale pielii ei, ale părului şi ale ochilor. Noi suntem numai pe jumătate apţi, în comparaţie cu ei. Scoşi din cuptor înainte de a fi gata. Ve-chiul mit autohton; adevărul, acolo.
Trebuie să-mi abat gândurile. Să găsesc subiecte de societate, orice. Îşi plimbă privirile în jur, căutând un subiect. Tăcerea se înstăpânea, grea, făcându-i tensiunea să sfârâie. De nesuportat. Ce naiba să zică. Ceva neutru. Ochii-i dădură peste o carte pe un birou scund din lemn negru de tec.
— Văd că citiţi Lăcusta abia se târăşte, spuse. Am auzit-o pe multe buze, dar presiunea afacerilor m-a împiedicat să mă aplec asupra ei.
Ridicându-se, merse şi o luă, urmărindu-le cu atenţie expresiile; păreau să-i încuviinţeze gestul ca fiind social, astfel încât îl continuă.
— Roman poliţist? Iertaţi-mi ignoranţa nemărginită.
O răsfoi.
— Nu-i poliţistă, spuse Paul. Din contră, o interesantă formă de literatură, posibilă, în genul ştiinţifico-fantastic.
— A, nu, îl contrazise Betty. Nici o ştiinţă în ea. Nu-i plasată în viitor. Ştiinţifico-fantasticul tratează viitorul, în particular viitorul în care ştiinţa este avansată faţă de cea actuală. Cartea nu îndeplineşte condiţiile.
— Dar, spuse Paul, tratează un prezent alternativ. Sunt multe romane ştiinţifico-fantastice bine cunoscute, de genul ăsta.
Îi explică lui Robert.
— Iartă-mi insistenţa în chestiunea asta, dar, după cum soţia mea ştie, eu am fost timp îndelungat un entuziast al ştiinţifico-fantasticului. Am început să am pasiunea asta la o vârstă fragedă; abia dacă aveam doisprezece ani. Era în perioada de la începutul războiului.
— Înţeleg, spuse Robert Childan, politicos.
— Te-ar interesa să împrumuţi Lăcusta? întrebă Paul. Noi îl terminăm repede, sigur într-o zi sau două. Biroul meu fiind în centru nu departe de apreciatul tău magazin, aş fi fericit să ţi-l las în pauza de masă.
Tăcu şi apoi — probabil, se gândi Childan, datorită unui semn făcut de Betty — continuă:
— Tu şi cu mine, Robert, am putea mânca împreună la prânz, cu ocazia aia.
— Mulţumesc, spuse Robert.
Era tot ce putu spune. Prânzul, într-unul din restaurantele selecte ale oamenilor de afaceri din centru. El şi acest stilat şi modern tânăr sus-pus japonez. Era prea mult, simţi că i se împăienjeneşte privirea. Dar continuă să examineze cartea şi să dea din cap.
— Da, spuse, pare interesantă. Mi-ar plăcea foarte mult s-o citesc. Încerc să mă ţin la curent cu ce se discută.
A fost potrivit să spună asta? Mărturie că interesul lui stă în moda cărţilor. Probabil a fost de prost gust. Nu ştia, dar totuşi simţea că da.
— Nu se poate judeca după faptul că o carte este best-seller, spuse. Este ştiut. Multe best-seller-uri sunt prostii îngrozitoare. Asta, acum…
Şovăi.
Betty spuse:
— Cel mai adevărat. Gustul mediu, într-adevăr deplorabil.
— Ca în muzică, spuse Paul. Nici un interes pentru jazzul popular american autentic, spre exemplu. Robert, îţi place, să zicem Bunk Johnson şi Kid Ory şi ceilalţi? Dixiland-ul timpuriu? Am o bibliotecă de discuri cu muzică din asta veche, înregistrări Gevet, originale.
Robert spuse:
— Mă tem că ştiu prea puţin despre muzica neagră.
Nu părură tocmai plăcut impresionaţi de această remarcă.
— Prefer genul clasic. Bach şi Beethoven.
Cu siguranţă, asta a fost bună. Simţi acum puţin resentiment. Se aşteptau de la el să-i renege pe mai marii maeştri ai muzicii europene, nepieritorii clasici, pentru jazzul New Orleans-ului din sălile de baluri populare şi bistrourile cartierului negru?
— Poate dacă pun o selecţie din New Orleans Rhythm Kings, în-cepu Paul dând să iasă din cameră, dar Betty îi aruncă o privire de avertizare.
Ezită şi ridică din umeri.
— Masa-i aproape gata, spuse ea.
Întorcându-se, Paul se aşeză iar. Puţin abătut, se gândi Robert şi murmură:
— Jazzul din New Orleans, cea mai autentică muzică populară americană care există. Apărută pe acest continent. Toate celelalte au venit din Europa, ca leşinatele balade de lăută, în stil englezesc.
— Aceasta este disputa noastră permanentă, spuse Betty, zâmbindu-i lui Robert. Eu nu-i împărtăşesc dragostea pentru jazzul original.
Încă ţinând în mână Lăcusta abia se târăşte, Robert zise:
— Ce fel de prezent alternativ descrie cartea asta?
Betty, după un moment, răspunse: