— Unul în care Germania şi Japonia au pierdut războiul.
Tăcură cu toţii.
— Vremea mesei, spuse Betty alunecând în picioare. Poftiţi, vă rog, doi domni flămânzi, oameni de afaceri.
Îi ademeni pe Robert şi pe Paul către masa deja aranjată cu feţe albe, tacâmuri, veselă, şervete uriaşe, aspre, aşezate în ceea ce Robert recunoscu drept inele pentru şervete din os, americane timpurii. Vesela, de asemenea, era veselă originală americană. Ceştile şi farfurioarele erau Royal Albert, albastru închis, cu galben. Excepţional; nu putea decât să se uite la ei cu admiraţie profesională.
Farfuriile nu erau americane. Păreau a fi japoneze; nu putea spune, fiind în afara domeniului lui.
— Este porţelan Imari, spuse Paul, observându-i interesul. Con-siderat un produs de primă clasă. Japonez.
Se aşezară.
— Cafea? îl întrebă Betty pe Robert.
— Da, zise. Mulţumesc.
— O aduc la sfârşitul mesei, spuse ea, mergând să aducă măsuţa de servit.
Curând, mâncau cu toţii. Robert găsi mâncarea delicioasă. Era o bucătăreasă pur şi simplu excepţională. Salata, în special, îi plăcu. Avocados, muguri de anghinare, puţină brânză presărată… slavă Domnului că nu-i puseseră dinainte un meniu japonez, amestec de legume şi feluri de carne, din care mâncase de atâtea ori de la război încoace.
Şi nelipsitele fructe de mare. Mâncase atâtea încât nu mai putea suporta creveţi sau vreun alt fel de crustacee.
— Aş vrea să ştiu, spuse Robert, cum presupune el că ar fi într-o lume în care Germania şi Japonia au pierdut războiul.
Nici Paul, nici Betty nu au răspuns pentru un timp. Apoi, Paul zise, în cele din urmă:
— Foarte complicate deosebiri. Mai bine să citeşti cartea. Ţi-ar strica, poate, să auzi.
— Am convingeri puternice în materie, spuse Robert. M-am gândit deseori la asta. Lumea ar fi mult mai rea.
Îşi auzi vocea sunând ferm, de fapt aspru.
— Mult mai rea.
Părură surprinşi. Poate din cauza tonului lui.
— Comunismul ar conduce pretutindeni, continuă Robert.
Paul dădu din cap încuviinţând.
— Autorul, domnul H. Abendsen, tratează această problemă, a expansiunii necontrolate a Rusiei Sovietice. Dar la fel ca în Primul Război Mondial, chiar fiind de partea câştigătoare, Rusia, inferioară, eminamente ţărănească, natural că a căzut la fund. Mare sursă de amuzament, amintind războiul Japoniei cu ei, când…
— A trebuit să suferim, să plătim preţul, spuse Robert. Dar am făcut-o pentru o cauză bună. Să oprim inundarea slavă a lumii.
Betty, cu voce coborâtă, spuse:
— Eu, personal, nu cred în nici o poveste istorică despre "inun-darea lumii" de vreun popor. Slav, chinez sau japonez.
Îl privi liniştită pe Robert. Se controla perfect, nu o lua razna. Dar voia să-şi exprime simţămintele. Câte o pată de culoare, roşu aprins, îi apăruse pe fiecare obraz.
Mâncară un timp, fără să discute.
Iar am făcut-o, se auto-informă Robert Childan. Imposibil de evitat subiectul. Pentru că este pretutindeni, într-o carte pe care se întâmplă să pun mâna sau o colecţie de discuri, în inelele astea de os — pradă stivuită de cuceritor. Captură de la poporul meu.
Înfruntă realitatea. Încerc să pretind că eu şi japonezii ăştia suntem la fel. Dar observ: chiar şi când îmi exprim mulţumirea că au câştigat ei războiul, pe care naţiunea mea l-a pierdut — nici atunci nu avem o bază comună. Ceea ce înseamnă cuvintele pentru mine este exact opusul vis-à-vis de ei. Creierele lor sunt diferite. Sufletele, de asemenea. Îi urmăresc bând din ceşti englezeşti din porţelan, mâncând cu tacâmuri americane, ascultând muzică neagră. Totul este la suprafaţă. Avantajul bogăţiei şi al puterii le permite toate astea, dar este surogat toată ziua.
Chiar şi I Ching-ul, pe care mi l-au vârât pe gât; chinezesc. Împrumutat cu vreme înainte. Pe cine prostesc? Pe ei înşişi? Obiceiuri de furat, din dreapta şi din stânga, îmbrăcămintea, mâncarea, vorbirea, mersul, ca de pildă consumarea cu entuziasm a cartofilor copţi serviţi cu lapte bătut şi ceapă verde, mâncare americană de modă veche adăugată capturii. Dar nimeni prostit, v-o pot spune; eu, cel puţin.
Numai rasele albe înzestrate cu creativitate, reflectă el. Şi totuşi eu, reprezentant al rasei albe, trebuie să mă dau cu capul de pământ pentru ăştia doi. Să mă gândesc cum ar fi fost dacă am fi câştigat! I-am fi spulberat dintre cei vii. Nici o Japonie la ora actuală, iar SUA strălucind, singura mare putere în toată lumea largă.
Se gândi: trebuie să citesc cartea asta, Lăcusta. Datorie patriotică, după cum sună.
Betty îi spuse blând:
— Robert, nu mănânci. Este gătită prost mâncarea?
Luă imediat o furculiţă cu salată.
— Nu, spuse. Este de fapt cea mai delicioasă masă pe care am servit-o de ani de zile.
— Mulţumesc, spuse ea evident măgulită. Fac tot ce pot ca să fiu autentică… de pildă, cumpărăturile, adunate de prin pieţe americane micuţe-micuţe de pe Mission Street. Înţeleg că asta-i veritabil.
Găteşti mâncărurile autohtone la perfecţie, se gândi Robert Childan. E adevărat ce se spune: puterea voastră de imitaţie este imensă. Plăcintă de mere, Coca-Cola, plimbarea după film, Glenn Miller… puteţi plăsmui împreună din tinichea şi hârtie de orez întreaga Americă artificială. Mama din hârtie de orez în bucătărie, tata din hârtie de orez citind ziarul. Căţel din hârtie de orez la picioarele lui. Totul.
Paul îl urmărea în tăcere. Robert Childan, observând brusc atenţia bărbatului, curmă firul gândului şi se ocupă de mâncare. Îmi poate citi gândurile? se întrebă. Să vadă ce gândesc eu cu adevărat? Ştiu că n-am arătat-o. Am păstrat expresia cuvenită; nu era posibil să ştie.
— Robert, spuse Paul, de vreme ce te-ai născut şi ai crescut aici, vorbind dialectul american, poate m-ai putea ajuta cu o carte care mi-a dat anumită bătaie de cap. Roman din anii '30, de un autor american.
Robert se înclină uşor.
— Cartea, zise Paul, care este destul de rară şi din care, cu toate astea, eu posed o copie, este de Nathanael West. Titlul este Miss Lovelyhearts. Am citit-o cu plăcere, dar nu prind tot ce vrea să spună West.
Se uită la Robert plin de speranţă.
Imediat, Robert Childan recunoscu:
— Eu… n-am citit cartea asta, mă tem.
Nici măcar, se gândi, nu am auzit de ea.
Pe chipul lui Paul se citi dezamăgirea.
— Păcat. Este o carte micuţă. Vorbeşte despre un om care scria la un ziar; are întruna probleme cu inima până când, evident înnebuneşte de durere şi i se năzare că e Isus Cristos. Îţi aminteşti? Poate ai citit-o de mult.
— Nu, spuse Robert.
— Oferă o perspectivă ciudată asupra suferinţei, zise Paul. Înţeles de cel mai original tip în semnificaţia durerii fără nici un motiv, probleme cu care se ocupă toate religiile. Religii precum creştinismul declară adesea că trebuie să fie păcat pentru a justifica suferinţa. West pare să adauge o viziune mai restrictivă despre asta mai vechilor noţiuni. El a văzut probabil că ar putea exista suferinţă fără cauză datorită faptului că era evreu.
Robert spuse:
— Dacă Germania şi Japonia ar fi pierdut războiul, evreii ar fi condus lumea astăzi. Prin Moscova şi Wall Street[51].
Cei doi japonezi, soţ şi soţie, părură că se fac mai mici. Părură că pălesc, devin mai reci, coboară în ei înşişi. Camera însăşi se răci. Robert Childan se simţi singur. Mâncând de unul singur, lipsit de compania lor. Acum ce făcuse? Ce înţeleseseră greşit? Incapacitatea lor prostească de a prinde limbi străine, gândirea occidentală. I-a evitat şi s-au ofensat. Ce tragedie, se gândi el continuând să mănânce. Şi totuşi, ce era de făcut?
51
Stradă celebră în New York, unde sunt situate Burse şi sediile marilor financiari americani