Folosise o exprimare cât mai clară, iar ei înţeleseseră cum nu se poate mai rău. Adevărata dimensiune nebănuită până acum. Robert Childan nu se mai simţea chiar atât de rău ca înainte, pentru că închipuirea absurdă începuse să i se destrame din minte. Am venit aici cu atâtea speranţe, îşi aminti. Entuziasmul aproape adolescentin, zăpăcindu-mă când urcam scările. Dar realitatea nu poate fi ignorată; trebuie să creştem mari.
Şi ăsta-i pontul adevărat, chiar aici. Oamenii ăştia nu sunt propriu-zis oameni. Îmbracă haine, dar sunt ca maimuţele împopoţonate de la circ. Sunt deştepţi şi pot învăţa, dar asta-i tot.
De ce mă ocup de ei, atunci? Numai pentru că au câştigai?
Mare defect al caracterului meu, revelat de această întâlnire. Dar asta e. Am o tendinţă patetică spre… ei, să spunem, alegerea fără greş a celui mai mic dintre două râuri. Calc în străchini.
Ceea ce am făcut eu este să merg o dată cu valul, pentru că e mai sigur; în definitiv, aceştia sunt victorioşii… ei comandă. Am să o fac şi în continuare, cred. Pentru că, de ce m-aş neferici singur? Au citit o carte americană şi vor să le-o explic; speră ca eu, omul alb, să le pot da răspunsul. Iar eu încerc. Dar în cazul de faţă nu pot, deşi, dacă o citeam, fără îndoială că puteam.
— Poate că într-o zi am să arunc o privire la Miss Lovelyhearts, îi spuse lui Paul. Şi atunci am să-ţi tălmăcesc semnificaţia ei.
Paul dădu uşor din cap.
— Oricum, acum sunt prea prins cu munca mea, spuse Robert. Mai târziu, poate… sunt sigur că nu mi-ar lua prea mult timp.
— Nu, murmură Paul. O carte foarte scurtă.
Şi el şi Betty păreau foarte trişti, se gândi Robert Childan. Se întrebă dacă simţiseră şi ei prăpastia de netrecut dintre ei şi el. Sper că da, se gândi. Merită. O ruşine… Trebuie să descopere mesajul cărţii de unii singuri.
Înghiţi cu mai multă plăcere.
Nici o altă fricţiune nu mai strică seara. Când părăsi apartamentul familiei Kasoura, la ora zece, Robert Childan încă mai simţea senzaţia de neîncredere care îl cuprinsese în timpul mesei.
O luă în jos pe scările clădirii, fără să-i pese deloc că eventuali locatari japonezi în drum spre şi dinspre băile comune l-ar putea observa şi privi. Afară, pe trotuarul întunecat, în noapte, apoi strigarea unui velotaxi. Şi, cu acesta, în drum spre casă.
Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să cunosc anumiţi clienţi în afara relaţiilor de afaceri. Nu prea rău, în definitiv. Şi, se gândi, experienţa asta m-ar putea foarte bine ajuta în afaceri.
Este terapeutic să-i cunoşti pe oamenii care te-au intimidat. Şi să descoperi cum sunt de fapt. Atunci, intimidarea dispare.
Gândind în acest fel, ajunse în propriul lui cartier şi în cele din urmă la propria-i uşă. Plăti chinezoiului cu velotaxiul şi urcă treptele familiare.
Acolo, în camera lui din faţă, stătea un om pe care nu îl cunoştea. Un alb în pardesiu, şezând pe canapea şi citind ziarul. Cum Robert Childan stătea uluit în cadrul uşii, omul îşi puse ziarul jos, se ridică lejer şi băgă mâna în buzunar. Scoase un portofel şi-l arătă.
— Kempeitai.
Era un pinoc. Funcţionar din Sacramento al Poliţiei de Stat instalată de autorităţile japoneze de ocupaţie. Înfricoşător.
— Sunteţi Robert Childan?
— Da, domnule, spuse; inima îi bătea puternic.
— Recent, spuse poliţistul consultând nişte foi puse într-o copertă, pe care le scosese dintr-o geantă de pe canapea, aţi fost vizitat de un om, un alb, dându-se drept reprezentant al unui ofiţer al Marinei Militare Imperiale. Investigaţii ulterioare au arătat că nu era aşa. Nu exista nici un asemenea ofiţer. Nici o asemenea navă.
Se uită la Childan.
— Este corect, spuse Childan.
— Avem un raport, continuă poliţistul, asupra unei escrocherii săvârşite în Zona Golfului. Acest tip a fost, evident, implicat. Vreţi să-l descrieţi?
— Scund, cam brunet, începu Childan.
— Evreu?
— Da! spuse Childan. Acum, aşa cred. Deşi am trecut cu vederea atunci.
— Iată o fotografie.
Omul de la Kempeitai i-o înmână.
— El e, spuse Childan, având sentimentul recunoaşterii fără nici un dubiu.
Fu puţin îngrozit de forţa de detecţie a Kempeitai.
— Cum l-aţi găsit? Eu n-am reclamat, dar l-am sunat pe furnizorul meu Ray Calvin şi i-am spus…
Cu un semn al mâinii, poliţistul îl făcu să tacă:
— Am o hârtie pentru dumneavoastră, s-o semnaţi şi cu asta, basta. N-o să fie nevoie să vă înfăţişaţi la tribunal; asta-i o formalitate legală prin care vi se sfârşeşte implicarea.
Îi înmână lui Childan hârtia, plus pixul.
— Aici se declară că aţi fost abordat de acest om şi că el a încercat să escrocheze dându-se drept altcineva şi aşa mai departe. Citiţi declaraţia.
Poliţistul se uită la ceas în timp ce Robert Childan citea hârtia.
— Este corect, în sine?
Era… în sine. Robert Childan nu avu timp să parcurgă tot textul cu atenţie şi oricum, era puţin nedumerit în legătură cu ce se întâmplase în ziua aceea. Dar ştia că omul acela se dăduse drept altcineva şi că era vorba de ceva necurat; şi, după cum spusese omul de la Kempeitei, tipul era evreu. Robert Childan îşi aruncă privirile asupra numelui de sub fotografia omului. Frank Frink. Născut Frank Fink. Da, cu siguranţă era evreu. Oricine putea spune, cu un nume ca Fink.
Childan semnă hârtia.
— Mulţumesc, spuse poliţistul.
Îşi adună lucrurile, îşi dădu pălăria pe ceafă, îi ură lui Childan noapte bună şi plecă. Întreaga afacere durase numai un moment.
Cred că l-au prins. Indiferent cu ce.
Mare uşurare. Lucrează repede, în regulă.
Trăim într-o societate a legii şi a ordinii, în care evreii nu-şi pot pune în aplicare vicleniile pe socoteala nevinovaţilor. Suntem protejaţi.
Nu ştiu cum de nu am recunoscut caracteristicile rasei când l-am văzut? Evident, sunt uşor de păcălit.
Hotărî: pur şi simplu nu sunt în stare să înşel şi asta mă face neajutorat. Fără lege, aş fi la cheremul lor. M-ar fi putut convinge de orice. E un fel de hipnoză. Pot controla o întreagă societate.
Mâine va trebui să merg să cumpăr cartea aia, Lăcusta, îşi spuse. Va fi interesant să văd cum descrie autorul o lume guvernată de evrei şi de comunişti, cu Reich-ul în ruine şi Japonia, fără îndoială, o provincie a Rusiei; de fapt, Rusia întinzându-se între Atlantic şi Pacific. Mă întreb dacă el — oricum l-ar chema — descrie un război între Rusia şi SUA? Interesantă carte, se gândi. Ciudat că nu s-a gândit nimeni să o scrie mai înainte.
Se gândi: ar trebui să ne ajute să pricepem cât suntem de norocoşi. În ciuda dezavantajelor evidente… puteam să ajungem cu mult mai rău. Mare lecţie morală dată de cartea asta. Da, sunt japonezii la putere aici, iar noi suntem o naţiune învinsă. Dar trebuie să privim înainte; trebuie să construim. Din asta ies marile lucruri, precum co-lonizarea planetelor.
Ar trebui să se transmită ceva ştiri, îşi dădu seama. Aşezându-se, deschise radioul. Poate a fost ales noul cancelar al Reich-ului. Era emoţionat şi nerăbdător. După mine, Seyss-Inquart ăla pare a fi cel mai dinamic. Foarte probabil să pună în aplicare programe îndrăzneţe.