Se îndreptă către dulapul încuiat, apoi se răzgândi.
— Ia orice informaţie poţi. Statistici. Ar trebui să fie toate, la dispoziţie, la bibliotecă.
Adăugă:
— Generalul ăsta, Tedeki, a fost şef de personal, cu câţiva ani în urmă. Nu-ţi aminteşti nimic în legătură cu el?
— O clipă, zise Pferdehuf. Unul destul de bătăios. Trebuie să aibă vreo optzeci de ani acum. Mi se pare că a pledat pentru un fel de program-trăsnet pentru pătrunderea Japoniei în spaţiu.
— Cu aia a dat greş, zise Reiss.
— Nu m-ar mira să vină încoace în scopuri medicale, spuse Pferdehuf. Au fost aici câţiva militari japonezi bătrâni, să se îngrijească la marele U.C. Hospital[54]. În felul ăsta se pot folosi de tehnicile chirurgicale germane pe care nu le pot obţine acasă. Normal că păstrează tăcerea. Raţiuni patriotice, ştiţi. Aşa că poate ar trebui să avem pe cineva la U.C. Hospital, să supravegheze, dacă Berlinul vrea să fim cu ochii pe el.
Reiss dădu din cap a încuviinţare. Sau bătrânul general ar putea fi implicat în speculaţii comerciale, dintre care multe se desfăşurau în San Francisco. Relaţiile făcute în timpul activităţii i-ar fi utile acum, la pensie. Dar era la pensie? Mesajul îl numea general nu general în re-tragere.
— Îndată ce ai o fotografie, zise Reiss, dă copii oamenilor noştri de la aeroport şi de jos, din port. Se poate să fi venit deja. Ştii cât de mult le ia ca să ne aducă asemenea lucruri.
Şi desigur, dacă generalul ajunsese deja la San Francisco, Berlinul avea să fie supărat pe consulatul din S.P.A. Consulatul trebuia să fie în stare să-l intercepteze — înainte chiar ca ordinul de la Berlin să fi fost dat.
Pferdehuf zise:
— Am să datez radiograma codificată de la Berlin astfel încât, dacă apare vreo întrebare mai târziu, să putem arăta exact când am primit-o. La ce oră, exact.
— Mulţumesc, spuse Reiss.
Cei din Berlin erau mai mult decât maeştri în transformarea responsabilităţilor şi se temea să nu fie prins. Se întâmplase de prea mul-te ori.
— Doar pentru a ne pune la adăpost, spuse. Cred că mai bine te-aş pune să răspunzi la mesajul ăsta. Spune: "Instrucţiunile dumneavoastră ultra-tardive. Persoana deja raportată în zonă. Posibilităţi reduse de interceptare cu succes, în acest stadiu". Pune ceva printre rânduri, să-i dai formă şi trimite-l. Pe un ton cât mai echivoc. Înţelegi tu.
Pferdehuf dădu din cap.
— Îl trimit imediat. Şi-mi notez când a fost trimis.
Închise uşa după el.
Trebuie să fii cu luare aminte, reflectă Reiss, sau te trezeşti deodată consul la o mână de negri pe o insulă în largul coastelor Africii de Sud. Şi cu toate celelalte la care te aştepţi: o amantă neagră, grasă şi mereu asudată şi vreo zece-unsprezece negri mititei care te strigă tata.
Reaşezându-se la masa cu micul dejun, îşi aprinse o ţigară egipteană Simon Artz Numărul 70, închizând apoi cu grijă cutia metalică.
Părea că nu va mai fi întrerupt, aşa că îşi scoase din servietă cartea pe care o citea, o deschise la semn, se făcu comod şi reluă de unde fusese ultima oară silit să se oprească.
"… chiar se plimbase el pe străzi cu maşini tăcute, pacea de duminică dimineaţa din Tiergarten, atât de departe? Altă viaţă. Îngheţată, un gust cum nu se putea să mai fi existat cândva. Acum fierbeau urzici şi erau bucuroşi să le aibă. Dumnezeule, strigă el. N-au să se oprească? Uriaşele tancuri engleze veneau. O altă clădire, putea să fi fost o locuinţă sau un magazin, o şcoală sau nişte birouri, nu putea spune — ruinele se clătinau, se prăbuşeau în bucăţi. Sub moloz, o altă mână de supravieţuitori îngropaţi, fără măcar un sunet al morţii. Moartea se întinsese pretutindeni, în mod egal, asupra celor vii, a răniţilor, a morţilor straturi-straturi, care începuseră deja să miroasă. Cadavrul împuţit, tremurător, al Berlinului, turnuleţele fără ochi, rămase în picioare, dispărând fără să protesteze, ca acesta, acest edificiu fără nume, pe care omul îl înălţase cândva cu mândrie.
Braţele, observă bărbatul, îi erau acoperite cu o pojghiţă cenuşie, în parte anorganică, în parte produsul final, ars şi cernut, al vieţii. Toate, acum amestecate, ştiu bărbatul, şi o scutură de pe el. Nu se gândi mult mai departe; un alt gând îi stăpânea mintea dacă era să stea să se gândească dincolo de ţiuiturile şi hump-hump-urile obuzelor. Foamea. De şase zile nu mâncase altceva decât urzici, iar acum se sfârşiseră. Maidanele cu buruieni dispăruseră într-un singur crater uriaş de pământ. Alte siluete palide, sfrijite apăruseră la buza craterului, ca şi băiatul, stătuseră tăcute şi apoi se împrăştiaseră. O mamă bătrână, cu o basma legată în jurul capului ei cărunt, cu un coş — gol — sub braţ. Un ciung, cu ochii asemenea coşului. O fată. Dispărută acum între resturile de copaci sfârtecaţi, între care băiatul Eric se ascundea şi el.
Şi totuşi, şenilele veneau.
Se va sfârşi vreodată? se întrebă băiatul, adresându-se nimănui. Şi dacă da, atunci ce? Îşi vor umple burţile, aceşti…"
— Freiherr, se auzi vocea lui Pferdehuf. Îmi pare rău că vă întrerup. Numai un cuvânt.
Reiss sări şi închise cartea.
— Sigur.
Cum poate scrie omul ăsta, se gândi. M-a furat cu totul. Adevărat. Căderea Berlinului în mâinile englezilor, atât de viu ca şi cum s-ar fi întâmplat cu adevărat. Brrr. Se cutremură. Uimitoare, puterea lite-raturii, chiar a literaturii ieftine, de consum.
Nu-i de mirare c-am început-o. Dar e prea târziu; trebuie să termin, acum.
Secretarul lui zise:
— Nişte marinari de pe un vas german. Li s-a cerut să se prezinte la dumneavoastră, să se declare.
— Da, spuse Reiss.
Săltă spre uşă şi ieşi în biroul din faţă. Erau trei marinari, purtând pulovere groase, gri, toţi păr aspru, blond, feţe puternice, puţin nervoşi. Reiss îşi ridică mâna dreaptă:
— Heil Hitler, bombăniră ei.
Începură să-şi prezinte actele.
Imediat ce le certifică vizita la consulat, se grăbi înapoi în biroul lui personal.
Iarăşi singur, redeschise Lăcusta abia se târăşte.
Ochii îi căzură pe un pasaj în care era vorba despre… Hitler. Acum se trezi incapabil să se oprească; începu să citească pasajul, fără să fie la rând, cu ceafa arzându-i.
Procesul, realiză el, al lui Hitler. După terminarea războiului. Hitler în mâinile Aliaţilor, Doamne, Dumnezeule. Şi Goebbels, Göring, toţi ceilalţi. La München. În mod evident, Hitler răspundea procurorului american.
"… negru, în flăcări, spiritul celor vechi păru pentru o clipă să se aprindă iarăşi. Corpul tremurând, clătinându-se, se smuci încordat; capul se înălţă. De pe buzele printre care saliva se scurgea neîncetat, un orăcăit, jumătate lătrat, jumătate şoaptă.
— Germani, vouă vă vorbesc.
Fiori printre cei ce priveau şi ascultau, căşti presate puternic de urechi, feţe încordate de ruşi, americani, englezi şi germani deopotrivă. Da, se gândi Karl. Iată-l în picioare încă o dată… ne-au învins, ba chiar mai mult decât atâta. L-au dezbrăcat pe acest supraom, l-au arătat drept ceea ce este. Numai un…"
— Freiherr.
Reiss îşi dădu seama că secretarul intrase în birou.
— Sunt ocupat, spuse nervos.
Închise cartea cu zgomot.
— Încerc să citesc această carte, pentru numele lui Dumnezeu!
Nu ajuta la nimic. Ştia.
— O altă radiogramă codificată soseşte de la Berlin, spuse Pferdehuf. Am aruncat o privire când au început s-o decodifice. Se referă la situaţia politică.