În timp ce Joe punea pachetele şi sacoşele în maşină, ea zise:
— Nu crezi că arăt extraordinar?
— Da, zise el pe un ton preocupat. Mai ales rochia aia albastră. O porţi când mergem acolo, la Abendsen, înţelegi?
Rosti ultimul cuvânt tăios, ca şi cum ar fi fost un ordin; tonul o surprinse.
— Port măsura doisprezece sau paisprezece, zise ea când intrară în următorul magazin. Vânzătoarea le zâmbi şi-i conduse la rastelurile cu rochii. Ce-i mai trebuie? se întrebă Juliana. Mai bine să ia cât mai mult posibil, atâta cât putea; cuprinse cu privirea totul, dintr-o dată, bluze, fuste, pulovere, pantaloni, haine. Da, o haină.
— Joe, zise, trebuie să-mi iau o haină lungă. Dar una din stofă.
Se înţeleseră asupra uneia dintre hainele fabricate din fibre sintetice, produse în Germania; era mai durabilă decât blana naturală şi mai puţin scumpă. Dar se simţi dezamăgită. Pentru a se mai înveseli puţin, începu să examineze bijuteriile. Dar erau gablonzuri mizerabile, îngrozitor de scumpe, lipsite de fantezie şi de originalitate.
— Trebuie să iau nişte bijuterii, îi explică lui Joe. Măcar cercei. Sau o broşă — să meargă la rochia albastră.
Îl duse pe trotuar până la un magazin de bijuterii.
— Şi hainele tale, îşi aduse aminte, cu vinovăţie. Trebuie să ne oprim şi pentru tine.
Cât se uită ea la bijuterii, Joe se opri la frizer, pentru tuns. Când el apăru, o jumătate de oră mai târziu, fu uluită; aproape că nu-l mai recunoscuse; era blond acum, Doamne Dumnezeule, se gândi ea. De ce?
Ridicând din umeri, Joe zise:
— Am obosit să fiu broscar.
Asta fu tot ce zise; refuză să discute acest subiect când intrară Într-un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi şi începură să cumpere pentru el.
Cumpărară un costum frumos croit, din una dintre noile fibre sintetice Du Pont, dacron. Şi ciorapi noi, chiloţi noi şi o pereche de pantofi moderni, cu vârf ascuţit. Cămăşi. Şi cravate. Împreună cu vânzătorul, aleseră două cămăşi albe, cu manşete franţuzeşti, duble, şi o pereche de butoni de argint. Nu dură decât patruzeci de minute ca să facă cumpărăturile pentru el; fu uimită să descopere cât era de uşor, comparativ cu ea.
Costumul lui, se gândi, trebuie modificat. Dar iarăşi, Joe, deveni nerăbdător; plăti nota cu bancnotele germane pe care le avea. Mai este ceva, realiză Juliana. Un portmoneu nou. Aşa că, împreună cu vânzătorul, îi aleseră un portmoneu din piele de crocodil, negru, şi cu asta, totul fu gata. Părăsiră magazinul şi se întoarseră la maşină; era patru şi jumătate iar cumpărăturile — cel puţin din punctul de vedere al lui Joe, erau terminate.
— Nu vrei să-i ia puţin din talie? întrebă ea când Joe intră în traficul din centrul Denver-ului. La costum…
— Nu.
Vocea lui, ostilă şi impersonală, o împietri.
— Ce s-a întâmplat? Am cumpărat prea multe?
Ştiu că asta este, îşi spuse, am cheltuit prea mult.
— Aş putea duce înapoi nişte cămăşi.
— Hai să mâncăm de seară, zise el.
— Dumnezeule, replică ea. Ştiu ce n-am luat. Pijamale.
El o privi feroce.
— Nu vrei să iau nişte pijamale frumoase? zise ea. Aş fi cu totul înnoită şi…
— Nu.
Scutură din cap.
— Las-o baltă. Uită-te după un loc unde să mâncăm.
Juliana zise pe un ton ferm:
— Mergem şi ne înregistrăm la primul hotel. Să ne putem schimba. Apoi mâncăm.
Şi mai bine ar fi un hotel select, se gândi ea, sau deloc. Chiar şi aşa târziu. Şi-i vom întreba la hotel care-i cel mai bun loc din Denver, pentru mâncat. Şi numele unui bar de noapte ca lumea unde putem vedea un spectacol ca pentru singura-dată-în-viaţă, nu vreun talent local, ci nişte nume mari din Europa, cum ar fi Eleanor Perez sau Willie Beck. Ştiu că vedetele astea mari din U.F.A.[68] vin în Denver, pentru că am văzut afişele. Şi n-am să mă duc pentru nimic mai slab.
În timp ce căutau un hotel, Juliana se tot uită la bărbatul de lângă ea. Cu părul tuns scurt, blond, şi cu haine noi, părea alt om.
Îmi place oare mai mult aşa? Greu de zis. Iar eu… când am să-mi pot face părul, vom fi două persoane diferite, aproape. Create din nimic sau, mai degrabă, din bani. Dar trebuie neapărat să-mi fac părul, îşi zise.
Găsiră un hotel mare, elegant, în centrul Denver-ului, cu portar în livrea, care aranjă ca maşina să fie parcată. Asta voia ea. Iar un băiat — altfel om mare, dar purtând uniforma maro — veni repede şi le cără toate pachetele şi bagajele, lor nemairămânându-le nimic altceva de făcut decât să urce scările largi, aşternute cu covoare, de sub copertină, să treacă prin uşile din sticlă şi lemn de mahon şi să pătrundă în hol.
Mici magazine de fiecare parte a hotelului, florării, cadouri, dulciuri, oficiu de telegraf, birou pentru rezervarea locurilor la avion, zar-va clienţilor la recepţie şi la lifturi, uriaşele plante în ghivece şi, sub tălpi, covorul, gros şi moale… Putea mirosi hotelul, mulţimea oamenilor, agitaţia. Indicatoare de neon arătând în ce parte se aflau restaurantul hotelului, sala pentru cocteil, braseria. Abia le putu înregistra când traversă holul şi ajunseră în sfârşit la recepţie.
Era până şi un stand de cărţi.
Cât timp Joe semnă în registru, ea se scuză şi se repezi la cărţi, să vadă dacă aveau Lăcusta. Da, îl aveau, un raft întreg, strălucitor, cu un anunţ spunând cât de popular şi important era şi, desigur, că era verboten[69] în regiunile controlate de germani. O femeie între două vârste, zâmbitoare, gen bunicuţă, o servi; cartea costa aproape patru dolari, ceea ce Julianei îi păru mult, dar o plăti cu o bancnotă germană din noua ei geantă şi se întoarse în fugă lângă Joe.
Arătându-le drumul cu bagajele în mâini, băiatul îi conduse la lift şi apoi sus, la primul etaj, în lungul coridorului — liniştit şi cald şi carpetat — către superba lor cameră, care-ţi tăia răsuflarea. Băiatul le descuie uşa, cără totul înăuntru, aranjă fereastra şi luminile; Joe îi dădu un bacşiş, iar el plecă, închizând uşa în urma lui.
Totul era întocmai cum dorise ea.
— Cât stăm în Denver? îl întrebă pe Joe, care începuse să desfacă pachetele pe pat. Înainte să plecăm sus, în Cheyenne?
El nu răspunse; era ocupat cu conţinutul valizei lui.
— O zi sau două? întrebă ea luându-şi haina cea nouă. Crezi că putem sta trei?
Ridicând capul, Joe răspunse:
— Plecăm mai departe în seara asta.
La început, nu înţelese; iar când înţelese, nu-i veni să creadă. Se uită lung la el, iar el se uită lung la ea, cu o expresie sălbatică, aproape s-o străpungă, cu faţa încordată sub o tensiune enormă, mai mare decât văzuse ea vreodată în viaţa ei la o fiinţă omenească. El nu clinti; părea paralizat acolo, cu mâinile pline cu haine din valijoara lui, cu corpul aplecat.
— După ce mâncăm, adăugă.
Ea nu ştiu ce să spună.
— Aşa că îmbracă rochia cea albastră, care a costat atâta, zise. Cea care-ţi place ţie; cea cu adevărat bună… Înţelegi?
Începu acum să se descheie la cămaşă.
— Mă duc să mă rad şi să fac un duş bun, fierbinte.
Vocea îi suna cumva mecanic, ca şi cum ar fi vorbit de la o milă depărtare, printr-un fel de instrument; întorcându-se, se îndreptă către baie cu paşi smuciţi.