Cu dificultate, ea reuşi să spună:
— Este prea târziu, în seara asta.
— Nu. Terminăm masa pe la cinci şi jumătate, şase, cel târziu. Putem urca în Cheyenne în două ore, două ore şi jumătate. Asta înseamnă abia opt şi ceva. Să zicem nouă, cel mult. Putem suna de aici, să-i zicem lui Abendsen că venim; îi explicăm situaţia. Asta va face impresie, un telefon interurban. Spune-i aşa… suntem în drum, cu avionul, către Coasta de Vest; stăm în Denver doar o noapte. Dar suntem atât de entuziasmaţi de cartea lui încât venim cu maşina până sus, în Cheyenne, şi ne întoarcem înapoi diseară, numai pentru şansa de a…
Ea îl întrerupse:
— De ce?
Lacrimile îi năvăliră în ochi şi se trezi ştergându-şi-le cu amândoi pumnii, cu degetul mare înăuntru, aşa cum făcea când era copil; simţi cum îi tremură bărbia şi, când vorbi, vocea abia i se auzi:
— Nu vreau să merg să-l văd diseară; nu merg. Nu vreau să merg deloc, nici mâine. Vreau numai să văd priveliştea de aici. Aşa cum mi-ai promis.
Şi în timp ce vorbea, spaima reapăru iar şi i se instală în piept, panica aceea oarbă, particulară, care abia dacă o părăsise puţin chiar şi în cele mai strălucite momente cu el. I se urcă până sus şi puse stăpânire pe ea; o simţi tremurându-i în faţă, strălucind astfel încât el o putea uşor observa.
Joe zise:
— Dăm o fugă până acolo şi după aia, când ne întoarcem… admirăm peisajul de aici.
Vorbi rezonabil şi totuşi cu înţepeneală de mort, ca şi cum ar fi recitat.
— Nu, zise ea.
— Pune-ţi rochia albastră.
Răscoli printre pachete până ce dădu de ea în cea mai mare dintre cutii. Desfăcu sfoara cu grijă, scoase rochia afară şi o întinse pe pat cu precizie; nu se grăbea.
— Okay? Ai să fii jos pălăria. Ascultă, cumpărăm o sticlă de scotch scump şi o luăm cu noi. Luăm Vat 69.
Frank, se gândi ea. Ajută-mă. Am intrat în ceva ce nu înţeleg.
— E mult mai departe decât crezi tu, spuse ea. M-am uitat pe hartă. Va fi cu adevărat târziu când vom ajunge acolo, cam unsprezece sau chiar după miezul nopţii.
El zise:
— Pune-ţi rochia sau te ucid.
Închizând ochii, ea începu să chicotească. Antrenamentul meu, se gândi. A fost adevărat, în definitiv; vom vedea acum. Mă poate omorî sau pot să-i ating un nerv pe spate şi să-l ologesc pe viaţă? Dar s-a luptat cu comandourile alea engleze; a mai trecut prin aşa ceva, cu ani în urmă.
— Ştiu că s-ar putea să reuşeşti să mă trânteşti. Sau poate că nu.
— Nu să te trântesc, zise ea. Să te mutilez pentru totdeauna. Pot cu adevărat. Am trăit pe Coasta de Vest. M-au învăţat japonezii, sus, în Seattle. Du-te tu în Cheyenne, dacă vrei, şi lasă-mă pe mine aici. Nu încerca să mă forţezi. Mi-e frică de tine şi am să încerc…
Vocea i se frânse.
— Am să încerc să te aranjez prea rău, dacă vii spre mine.
— Haide… pune afurisita aia de rochie! Ce-i cu toate astea? Trebuie să-ţi fi pierdut minţile de vorbeşti aşa de ucis şi de mutilat, doar pentru că vreau să sari în maşină după ce mâncăm şi să mergi cu mine pe autostradă să-l vedem pe tipul a cărui carte ai…
O bătaie în uşă.
Joe se duse şi o deschise. Un băiat în uniformă, de pe coridor, zise:
— Serviciul de cameră. Aţi cerut la recepţie, domnule.
— A, da, zise Joe păşind către pat; luă cămăşile albe pe care le cumpărase şi le dădu băiatului.
— Le poţi aduce înapoi în jumătate de oră?
— Doar călcate, zise băiatul, examinându-le. Nu şi spălate. Da, sunt sigur că voi putea, domnule.
Când Joe închise uşa, Juliana spuse:
— Cum de-ai ştiut că o cămaşă albă, nouă, nu se poate purta înainte de a fi călcată?
El nu spuse nimic; ridică din umeri.
— Uitasem, zise Juliana. Iar o femeie ar trebui să ştie… când le scoţi din celofan, sunt şifonate.
— Când eram mai tânăr, obişnuiam să mă îmbrac şi să ies adeseori.
— De unde ştiai că hotelul are serviciu de cameră? Eu nu ştiam? Chiar te-ai tuns şi te-ai vopsit? Eu cred că ai părul blond dintotdeauna şi că purtai o perucă. Nu-i aşa?
El ridică iarăşi din umeri.
— Trebuie să fii din S.D., zise ea. Pozând în şofer broscar. N-ai luptat niciodată în Africa de Nord, nu-i aşa? Trebuia să vii aici ca să-l ucizi pe Abendsen, aşa este? Ştiu că-i aşa. Cred că sunt destul de uimită.
Se simţi uscată, sfârşită.
După un timp, Joe zise:
— Sigur că am luptat în Africa de Nord. Poate că nu cu bateria de artilerie a lui Pardi. Cu Brandemburgerii[70].
Adăugă:
— Wehrmacht Kommando[71]. Infiltrat în Cartierul General Englez. Nu văd diferenţa; am văzut o grămadă de acţiuni. Şi am fost la Cairo; am câştigat medalia şi am fost citat pe câmpul de luptă. Caporal.
— Stiloul ăla e o armă?
El nu răspunse.
— O bombă, îşi dădu ea seama dintr-o dată, spunând-o cu voce tare. O bombă capcană, aranjată să explodeze când o atinge cineva.
— Nu, zise el. Ce ai văzut tu era un transmiţător şi receptor de doi waţi. Ca să pot menţine contactul radio. În caz că se schimbă planul, care este situaţia politică la Berlin, zi de zi.
— Iei legătura cu ei înainte de a o face. Să fii sigur.
El dădu din cap.
— Nu eşti italian; eşti german.
— Elveţian.
Ea zise:
— Soţul meu este evreu.
— Nu mă interesează ce e soţul tău. Tot ce vreau e să-ţi pui rochia aia şi să te aranjezi, ca să putem merge la cină. Aranjează-ţi cumva părul; aş fi vrut să ai timp de coafor. Poate mai este deschis salonul de înfrumuseţare al hotelului. O poţi face cât timp îmi aştept eu cămăşile şi-mi fac duş.
— Cum ai să-l ucizi?
Joe zise:
— Te rog, îmbracă rochia, Juliana. Am să sun jos, să întreb de coafor.
Se duse către telefon.
— De ce ai nevoie de mine?
Formând numărul, Joe zise:
— Avem un material despre Abendsen şi pare a fi atras de un anumit tip de femeie, brunetă, focoasă. Tipul specific Orientului Mijlociu sau mediteranean.
Când el vorbea cu cei de la hotel, Juliana se duse şi se aşeză pe pat. Închise ochii şi-şi puse mâinile pe faţă.
— Au o coafeză, zise Joe după ce închise telefonul. Şi te poate aranja chiar şi acum. Du-te la mezanin.
Îi băgă ceva în mână; deschizând ochii, ea văzu că erau bancnote germane.
— Să plăteşti.
Ea zise:
— Lasă-mă să zac aici. Te rog.
El o privi cu un aer de curiozitate şi îngrijorare.
— Seattle este azi cum ar fi fost San Francisco, zise ea, dacă nu ar fi fost nici un Mare Incendiu. Construcţii din lemn, vechi de tot şi câteva din cărămidă, şi cu coline, ca la Frisco. Japonezii sunt acolo de mult timp, cu mult înaintea războiului. Au un întreg cartier de afaceri şi case, magazine, totul, foarte vechi. E port. Japonezul ăla tăcut, care m-a învăţat pe mine… mă dusesem cu un tip din Marina Comercială şi stând acolo, am început să iau lecţii, Minoru Ichoyasu; purta vestă şi cravată. Era rotund ca o minge. Dădea lecţii sus, într-o clădire de birouri japoneze; avea o tăbliţă pe uşă, cu scris de modă veche, auriu, şi o cameră de aşteptare, ca la dentist. Cu National Geographic.
Aplecându-se asupra ei, Joe o prinse de mână şi o ridică în capul oaselor; o ajută, sprijinind-o.
— Ce s-a-ntâmplat? Te porţi ca şi cum ţi-ar fi rău.