Se uită atent la chipul ei, cercetându-i trăsăturile.
— Mor, zise ea.
— E doar o criză de anxietate. Nu le ai tot timpul? Îţi pot da un sedativ, de la farmacia hotelului. Un fenobarbital? Şi n-am mâncat de la zece dimineaţa. O să-ţi facă bine când ajungem la Abendsen, n-ai nimic de făcut, numai să stai acolo cu mine şi cu el; să stai şi să faci conversaţie cu el, astfel încât el să stea cu noi şi să nu iasă nicăieri. Când te va vedea, sunt sigur că ne va primi, mai ales cu rochia aia italiană, decoltată cum e. Şi eu te-aş primi înăuntru, în locul lui.
— Lasă-mă să intru în baie, zise ea. Mi-e rău. Te rog.
Se zbătu să se elibereze din mâna lui.
— Mi-e rău… dă-mi drumul.
El îi dădu drumul, iar ea traversă încăperea şi intră în baie; închise uşa în urma ei.
O pot face, se gândi. Aprinse lumina; fu orbită. Se uită într-o parte. O găsesc eu. În trusa medicală, pusă la dispoziţie de hotel, un pachet cu lame de ras, săpun, pastă de dinţi. Deschise micul pachet cu lame. Cu o singură parte ascuţită, da. Despături o lamă, nefolosită, unsuroasă, negru-albăstruie.
Apa curgea la duş. Păşi înăuntru. Dumnezeule, era îmbrăcată. Distrusă. Rochia i se lipi de ea. Părul îi şiroia. Îngrozită, se împiedică, căzu pe jumătate, bâjbâi căutând să iasă afară. Apa curgea din ciorapi… Începu să plângă.
Joe o găsi stând lângă cadă. Îşi scosese rochia udă, distrusă; stătea goală, în picioare, sprijinindu-se cu o mână, odihnindu-se.
— Isuse Cristoase, zise ea, când îşi dădu seama că el se afla acolo. Nu ştiu ce să mă fac. Rochia mea de jerseu este distrusă. E lână.
Arătă cu mâna; el se întoarse să vadă mormanul de haine îmbibate cu apă.
Cu mult calm — deşi faţa îi era mirată — el zise:
— Ei bine, oricum nu o purtai pe asta.
Cu un prosop pufos, alb, de hotel, o uscă, o scoase din baie şi o duse înapoi în camera principală, călduroasă, cu covor.
— Pune-ţi lenjeria… ia ceva pe tine. O chem pe coafeză aici, sus; trebuie să vină, asta-i tot.
Luă iarăşi telefonul şi formă numărul.
— Ce ziceai despre pastile? îl întrebă ea când el termină cu telefonul.
— Am uitat. Am să sun jos, la farmacie. Nu, stai, am eu ceva. Nembutal sau aşa ceva.
Mergând iute la valiza lui, începu să scotocească.
Când îi întinse două pastile, ea zise:
— Au să mă distrugă?
Le acceptă cu stângăcie.
— Ce? făcu el cu faţa crispată.
Îmi putrezeşte partea de jos a corpului, se gândi ea. Mi se usucă încheietura şoldului.
— Adică, zise ea, cu grijă, îmi slăbeşte concentrarea?
— Nu… e un produs A.G. Chemie, pe care mi l-au dat acasă. Le folosesc atunci când nu pot dormi. Îţi aduc un pahar cu apă.
Dădu fuga.
Lama, se gândi ea. Am înghiţit-o; acum îmi taie şalele, pentru totdeauna. Pedeapsă. Măritată cu un evreu şi ţinându-mă cu un asasin gestapovist. Îşi simţi iarăşi ochii în lacrimi, arzând-o. Pentru tot ce am săvârşit. Ruinată.
— Să mergem, zise, ridicându-se în picioare. Coafeza.
— Nu eşti îmbrăcată!
O conduse, o aşeză, încercând să-i pună chiloţii, fără succes.
— Trebuie să-ţi aranjezi părul, zise el, pe un ton disperat. Unde este Hur[72], femeia aia?
Ea spuse, vorbind rar, cu greutate:
— Părul creează bourul care înlătură petele de goliciune. Ascunzând, nici un ascunziş să nu fie atârnat de tăiş. Tăiş de la Domnul. Păr, măr, Hur.
Mâncatul pastilelor. Probabil terapeutic. S-au unit cu toţii, au hotărât să-mi dea cel mai periculos solvent coroziv, să mă mănânce pentru totdeauna.
Uitându-se la ea, Joe păli. Trebuie să citească în mine, se gândi ea. Îmi citeşte în minte cu maşina aia a lui, deşi n-o pot găsi.
— Pastilele, zise ea. Încurcă şi tulbură.
El zise:
— Nu le-ai luat.
Arătă către pumnul ei încleştat; ea descoperi că încă le mai avea acolo.
— Eşti bolnavă, zise el.
Îl simţea greoi, încet, ca o masă inertă.
— Eşti foarte bolnavă. Nu putem merge.
— Fără doctor, zise ea. Am să fiu okay.
Încercă să zâmbească; se uită la chipul lui, să vadă dacă reuşise. Reflectare din creierul lui, mi-a prins gândurile.
— Nu te pot lua la Abendsen, zise el. Nu acum în orice caz. Mâine. Poate o să-ţi fie mai bine. Încercăm mâine. Trebuie.
— Pot să mă duc iar la baie?
El dădu din cap, cu faţa muncită, abia auzind-o. Se întoarse aşadar în baie; închise iarăşi uşa. În dulăpior, altă lamă, pe care o luă în mâna dreapta. Ieşi încă o dată afară.
— Pa, pa, zise ea.
Când deschise uşa dinspre coridor, el scoase un strigăt şi o apucă cu duritate.
Smucitură.
— Este înspăimântător, zise ea. Violează.
Ar fi trebuit să ştiu. Gara pentru hoţii de poşete; diverşi prădători de noapte, cu siguranţă că mă pot descurca. Unde se dusese ăsta? Plesnindu-l peste gât, executând un dans.
— Lasă-mă, zise. Nu-mi bara drumul dacă nu vrei o lecţie. Oricum, doar femei.
Ridicând lama se duse să deschidă uşa. Joe stătea la pământ, presându-şi cu mâinile gâtul, lateral. În postura insolaţiei.
— La revedere, zise, şi închise uşa în urma ei; căldurosul coridor, mochetat.
O femeie în salopetă albă, fredonând sau cântând, împinge, cu capul plecat, un cărucior. Ştergând mânerele uşilor, ajunse în faţa Julianei; îşi înălţă capul şi ochii i se holbară, iar gura i se căscă.
— Ah, dulcico, zise ea, da' eşti afumată rău; ai nevoie mai mult decât de coafeză… intră binişor înapoi în cameră şi puneţi hainele pe tine înainte să te arunce afară din hotelul ăsta. Doamne, iartă-mă!
Deschise uşa în spatele Julianei.
— Să te trezească bărbată-tu; trimit pe cineva sus cu nişte cafea fierbinte. Acum, te rog, intră în cameră la tine.
Împingând-o pe Juliana înapoi în cameră, femeia trânti uşa în urma ei şi zgomotul căruciorului se auzi tot mai slab.
Coafeza, realiză Juliana. Privind în jos, văzu că într-adevăr nu avea nimic pe ea; femeia avusese dreptate.
— Joe, zise ea. Nu mă lasă.
Găsi patul, îşi găsi valiza, o deschise, răsturnă lucrurile din ea. Lenjeria, apoi bluza, fusta… o pereche de pantofi cu toc jos.
— M-a făcut să mă întorc, zise ea.
Găsind un pieptăn, se pieptănă rapid, apoi se perie.
— Ce experienţă.
Femeia era exact în faţa uşii, gata să ciocăne. Ridicându-se, se duse în căutarea unei oglinzi.
— E mai bine?
Oglinda de pe uşa debaralei pentru haine; întorcându-se, se cercetă răsucindu-se, înălţându-se pe vârfurile degetelor de la picioare.
— Sunt atât de încurcată, zise uitându-se în jur, după Joe. Abia dacă ştiu ce fac; trebuie să-mi fi dat ceva; orice o fi fost, mi-a făcut rău, în loc să mă ajute.
Stând tot pe duşumea, ţinându-şi gâtul, Joe zise:
— Ascultă, eşti foarte bună. Mi-ai tăiat aorta. Artera de la gât.
Ea chicoti şi se plesni cu mâna peste gură.
— O, Doamne… eşti atât de zăpăcit. Adică foloseşti cuvintele anapoda. Aorta o ai în piept; vrei să zici carotida.
— Dacă o las, zise el, îmi pierd tot sângele în două minute… Ştii asta. Aşa că ajută-mă cumva, cheamă un doctor sau o ambulanţă. Mă înţelegi? Ai avut de gând? Evident. Okay… suni sau te duci după cineva?