Când parcă maşina, coborî din ea istovită, bucuroasă că era în stare să-şi întindă picioarele. Toată ziua pe drum, de la opt dimineaţa. Poate găsea vreun magazin deschis toată noaptea, nu prea departe; cu mâinile în buzunarele hainei, o luă pe trotuar şi curând se afla închisă în intimitatea unei cabine telefonice, cerându-i operatoarei informaţiile din Cheyenne. Telefonul lor, slavă cerului, era trecut în cartea de telefon. Băgă fisele de un sfert de dolar şi operatoarea sună.
— Alo, se auzi imediat o voce de femeie, o voce puternică, destul de plăcută, de femeie tânără; o femeie, fără îndoială, cam de vârsta ei.
— Doamna Abendsen? zise Juliana. Pot vorbi cu domnul Abendsen?
— Cine sunteţi, vă rog?
Juliana zise:
— I-am citit cartea şi am condus toată ziua, din Canon City, Colorado. Acum sunt în Greeley. Credeam că ajung până la dumneavoastră în seara asta, dar nu pot, aşa că aş vrea să ştiu dacă-l pot vedea cândva, în timpul zilei de mâine.
După o pauză, doamna Abendsen spuse, tot pe un ton plăcut:
— Da, acum e prea târziu, mergem destul de devreme la culcare. Aveaţi vreun… motiv special pentru care voiaţi să-l vedeţi pe soţul meu? Are foarte mult de lucru în perioada asta.
— Voiam să stau de vorbă cu el, zise ea.
Propria voce îi sună în urechi ştearsă şi greoaie; se uită la peretele cabinei, nefiind în stare să mai spună nimic… corpul o durea, iar gura îi era uscată şi-i mirosea urât. Dincolo de cabina telefonică, îl văzu pe vânzător lângă aparatul pentru sifon, servind patru adolescenţi cu lapte bătut. Îşi dori să se afle acolo; abia mai ascultă răspunsul doamnei Abendsen. Îşi dorea ceva proaspăt, de băut, ceva rece, şi un sandviş cu carne de pui şi salată verde, alături.
— Hawthorne lucrează în ritmul lui, ciudat, zicea doamna Abendsen cu vocea ei veselă, ageră. Dacă veniţi mâine până aici, nu vă pot promite nimic, pentru că s-ar putea să fie prins toată ziua. Dar dacă înţelegeţi asta înainte de a face călătoria…
— Da, o întrerupse ea.
— Ştiu că va fi bucuros să stea de vorbă câteva minute cu dumneavoastră, dacă poate, continuă doamna Abendsen. Dar vă rog să nu fiţi dezamăgită dacă din întâmplare nu se poate întrerupe destul de mult ca să vorbească cu dumneavoastră sau măcar să vă vadă.
— I-am citit cartea şi ne-a plăcut, zise Juliana. O am cu mine.
— Înţeleg, zise doamna Abendsen cu bunăvoinţă.
— Ne-am oprit la Denver şi am făcut cumpărături, aşa că am pierdut o grămadă de timp.
Nu, se gândi, totul s-a schimbat, totul e altfel.
— Ascultaţi, zise, oracolul mi-a zis să vin la Cheyenne.
— Aha, făcu doamna Abendsen, ca şi cum ştia de oracol, dar totuşi neluând situaţia în serios.
— Am să vă dau liniile.
Luase cu ea oracolul, în cabina telefonică; sprijinind volumele pe raftul de sub telefon, întoarse paginile cu multă străduinţă.
— O clipă.
Găsi şi-i citi doamnei Abendsen mai întâi judecata, apoi liniile. Când ajunse la nouăle de sus, o auzi pe doamna Abendsen exclamând.
— Poftim? zise Juliana, oprindu-se.
— Continuaţi, spuse doamna Abendsen.
Tonul ei, se gândi Juliana, avea acum o nuanţă mai alertă, mai ascuţită.
După ce Juliana citi şi judecata Hexagramei Patruzeci şi trei, care conţinea cuvântul pericol, se făcu tăcere. Doamna Abendsen nu mai zise nimic şi Juliana nu mai zise nimic.
— Bine, atunci aşteptăm să vă vedem mâine, zise în sfârşit doamna Abendsen. Şi vreţi să-mi spuneţi cum vă numiţi, vă rog?
— Juliana Frink, zise ea. Vă mulţumesc frumos, doamnă Abendsen.
Acum, operatoarea interveni să anunţe că se consumaseră toate fisele, aşa că Juliana puse receptorul în furcă, îşi luă poşeta şi volumele oracolului, ieşi din cabină şi se îndreptă către aparatul pentru sifon din magazin.
După ce comandă un sandviş şi o Coke, se aşeză să se odihnească şi să fumeze o ţigară, realizând, cu un val de incredibilă oroare că nu-i spusese doamnei Abendsen nimic despre omul de la Gestapo sau de la S.D. sau de oriunde o fi fost, Joe Cinnadella ăla, pe care-l lăsase în camera de hotel din Denver. Pur şi simplu nu putu să creadă. Am uitat! îşi zise. Cum s-a putut? Trebuie să fiu nebună; trebuie să fiu îngrozitor de bolnavă şi de proastă şi de nebună.
Preţ de o clipă, bâjbâi în poşetă, încercând să găsească mărunţiş pentru încă un telefon. Nu, hotărî ea când deja se ridicase de pe scaun. Nu îi pot suna iar astă-seară; am s-o las aşa… pur şi simplu e prea al naibii de târziu. Sunt obosită, iar ei probabil că au adormit până acum.
Îşi mâncă sandvişul cu pui şi salată, îşi bău paharul de Coke, apoi conduse până la cel mai apropiat motel, închirie o cameră şi se strecură tremurând în pat.
14
DOMNUL NOBOSUKE TAGOMI se gândi: nu există răspuns. Nici o înţelegere. Nici chiar în oracol. Şi cu toate astea trebuie să continuu să trăiesc, zi de zi, oricum.
Mă voi duce să aflu ce înseamnă a fi mic. Să trăiesc neştiut, cu orice preţ. Până ceva mai târziu, când…
În orice caz, îi spuse soţiei la revedere şi părăsi locuinţa. Dar astăzi nu se duse la Nippon Times Building, ca de obicei. Ce-ar fi să se relaxeze? Să conducă până la Golden Gate Park[73], cu grădina zoologică şi cu acvariul lui? Să facă o vizită acolo unde lucrurile care nu pot gândi bucură, totuşi.
Timpul. Este o călătorie lungă cu velotaxiul, iar asta îmi dă şi mie mai mult timp să observ. Dacă se poate spune aşa ceva.
Copacii, însă, şi grădinile zoologice nu sunt persoane. Trebuie să mă agăţ de existenţa umană. Asta mă transformă în copil, deşi ar putea fi bine. Aş putea să fac să fie bine.
Conducătorul velotaxiului pedala în lungul Kearney Street, către centrul oraşului. Să merg cu tramvaiul cu cablu, se gândi domnul Tagomi dintr-o dată. Fericire curată — călătoria îţi provoacă lacrimi din cauza zdruncinăturilor — într-un obiect care ar fi trebuit să dispară pe la 1900, dar care, ciudat, încă mai exista.
Dădu liber velotaxiului şi merse pe trotuar către cea mai apropiată staţie de tramvai.
Probabil, se gândi, nu mă voi putea întoarce niciodată la Nippon Times Building, cu duhoarea lui de Hoit. Cariera mea, sfârşită şi ea. Comitetul de Acţiune al Misiunii Comerciale poate găsi un înlocuitor. Tagomi, însă, încă umblă, există amintindu-şi fiecare amănunt. Aşa că nimic nu s-a împlinit.
În orice caz situaţia de război, Operaţiunea Păpădia ne va mătura pe toţi. Indiferent ce vom face în acel moment. Duşmanul nostru, cel de care am luptat alături în ultimul război. Ce bine ne-a făcut? Trebuia să fi luptat împotriva lui, poate? Sau să-l lăsăm să piardă, să îi fi ajutat pe duşmani, Statele Unite, Anglia, Rusia.
Nici o speranţă, ori încotro te-ai uita.
Oracolul, enigmatic. Probabil s-a retras din lumea omului aflat în suferinţă. Înţelepţii pleacă.
Am intrat într-un Moment când suntem singuri. Nu mai putem obţine ajutor, ca mai înainte. Ei, se gândi domnul Tagomi, poate este bine şi asta. Sau poate face să fie bine. Trebuie încercat mereu să fie găsită Calea.
Urcă în tramvaiul de California Street şi merse tot traseul, până la capăt. Sări chiar jos şi ajută la întoarcerea vagonului pe platforma turnantă, din lemn. Aceasta, dintre toate experienţele din oraş, îi oferea cea mai mare satisfacţie, de obicei. Acum, efectul întârzie să se arate; simţea golul încă mai acut, datorită vicierii aici a tuturor senzaţiilor.