Normal, călători cu tramvaiul înapoi. Dar… o formalitate, realiză el privind străzile, clădirile, circulaţia făcută invers decât înainte.
În apropiere de Stockton, se sculă să coboare. Dar în staţie, când să coboare, conductorul îi strigă:
— Servieta, domnule!
— Mulţumesc.
O lăsase în tramvai. Întinzându-se, o luă, apoi se înclină, în timp ce tramvaiul se puse în mişcare. Extrem de valoros conţinutul servietei, se gândi. Colt 44 nepreţuit, exemplar de colecţie, purtat înăuntru. Acum păstrat la îndemână permanent, în cazul că răzbunătorii huligani S.D. ar încerca să mi-o plătească mie, ca persoană. Nu se ştie niciodată. Şi totuşi… domnul Tagomi simţea că această nouă procedură, în ciuda celor întâmplate, era nevrotică. N-ar trebui să-i cedez, îşi spuse, încă o dată, păşind pe trotuar cu servieta în mână. Pornire-obsesie-fobie. Dar nu se putea elibera.
Ea în ghearele mele, eu în ale ei, se gândi.
Mi-am pierdut cumva, atunci, atitudinea de încântare? se întrebă. Mi-a pervertit toate instinctele amintirea a ceea ce am făcut? Întreaga atitudine de colecţionar afectată, nu numai aceea faţă de acest obiect? Suportul principal al vieţii mele… spaţiul, vai, în care am locuit cu atâta plăcere.
Strigând la un velotaxi, îndrumă conducătorul către Montgomery Street şi magazinul lui Robert Childan. Ia să aflăm. A mai rămas un fir care mă leagă de voinţa de a trăi. Poate aş reuşi să-mi stârnesc înclinaţiile anxioase printr-o viclenie: să-mi schimb arma pentru un obiect cu o mai mare valoare istorică. Arma asta, pentru mine, conţine prea multă istorie subiectivă… În întregime de un tip nefavorabil. Dar asta se termină cu mine; nimeni altcineva nu o poate experimenta din punctul de vedere al pistolului. E doar în psihicul meu. Să mă eliberez, se gândi el cu entuziasm. Când se duce arma, se duce cu totul norul trecutului. Pentru că nu se află doar în mintea mea; se află — aşa cum se spune dintotdeauna în teoria istoricităţii — şi în armă. O egalizare între noi!
Ajunse la magazin. De unde am cumpărat atâtea, observă el în timp ce-l plătea pe conducătorul velotaxiului. Şi pentru afaceri şi pentru mine, personal. Cu servieta în mână, intră în viteză.
La casa de marcat, Robert Childan. Lustruind un obiect cu o bucată de stofă.
— Domnule Tagomi, zise Childan, cu o înclinare.
— Domnule Childan.
Se înclină şi el.
— Ce surpriză. Sunt covârşit.
Childan puse jos obiectul şi bucata de stofă. Veni ocolind colţul mesei pe care se afla casa de marcat. Ritualul obişnuit, salutări şi toate celelalte. Totuşi, domnul Tagomi simţi omul cumva diferit. Cam… mut. O îmbunătăţire, hotărî el. Întotdeauna era prea zgomotos, strident. Sărind de colo-colo, agitat. Dar ar putea fi la fel de bine semn rău.
— Domnule Childan, zise domnul Tagomi, punându-şi servieta pe măsuţă şi desfăcându-i fermoarul, aş vrea să vă vând înapoi un obiect cumpărat în urmă cu câţiva ani. Practicaţi asta, îmi amintesc.
— Da, spuse domnul Childan. Depinde de stare, de pildă.
Rămase atent, aşteptând.
— Colt 44, revolver, zise domnul Tagomi.
Tăcură amândoi, privind arma, cum stătea în cutia ei deschisă din lemn de tec, cu o parte a muniţiei consumată.
Un comportament distant al domnului Childan, realiză domnul Tagomi.
— Nu sunteţi interesat, zise domnul Tagomi.
— Nu, domnule, spuse domnul Childan cu voce gâtuită.
— Nu am să insist.
Simţi că nu mai are putere. Cedez. Yin, neadaptabilul, receptivul, mă stăpâneşte, mă tem…
— Iertaţi-mă, domnule Tagomi.
Domnul Tagomi se înclină şi puse înapoi în servietă arma, muniţia şi cutia. Destinul. Trebuie să păstrez lucrul acesta.
— Păreţi… cam dezamăgit, zise domnul Childan.
— Aveţi un foarte fin spirit de observaţie.
Fu tulburat; îşi lăsase la vedere lumea lui interioară? Ridică din umeri. Cu siguranţă, aşa era.
— Există vreun motiv special pentru care doreaţi să revindeţi acel obiect? întrebă domnul Childan.
— Nu, zise el ascunzându-şi iarăşi lumea personală… cum se cuvenea.
Domnul Childan ezită, apoi zise:
— Mă…întreb dacă provine într-adevăr din magazinul meu. Eu nu am aşa ceva.
— Sunt sigur, zise domnul Tagomi. Dar nu are a face. Vă accept decizia; nu mă simt ofensat.
— Domnule, spuse Childan, permiteţi-mi să vă arăt ce am primit. Aveţi un moment la dispoziţie?
Domnul Tagomi simţi în el vechea răscolire.
— Ceva de interes neobişnuit?
— Veniţi, domnule.
Childan îl conduse în cealaltă parte a magazinului; domnul Tagomi îl urmă.
Într-o vitrină din sticlă, încuiată, pe panouri din catifea neagră, se odihneau mici vârtejuri din metal, forme abia sugerate. Îi dădură domnului Tagomi un sentiment ciudat când se opri să le studieze.
— Le arăt tuturor clienţilor mei, fără să iert pe nici unul, zise Robert Childan. Domnule, ştiţi ce sunt?
— Bijuterii, se pare, spuse domnul Tagomi, zărind o insignă.
— Sunt produse americane. Desigur. Dar, domnule, nu sunt vechi.
Domnul Tagomi îşi înălţă privirile.
— Domnule, sunt noi.
Trăsăturile albe, acum şterse ale lui Robert Childan, erau tulburate de pasiune.
— Aceasta este noua viaţă a ţării mele, domnule. Începutul sub formă de mici seminţe nepieritoare. De frumuseţe.
Cu interes corespunzător, domnul Tagomi zăbovi să examineze în propriile lui mâini câteva dintre piese. Da, este ceva nou care le animă, hotărî el. Legea lui Tao s-a născut, aici; când yin este pretutindeni, prima tresărire a luminii ia brusc fiinţă în adâncurile întunecate… toţi ştim; am mai văzut-o întâmplându-se, după cum o văd aici, acum. Şi totuşi, pentru mine, nu sunt decât nişte tinichele. Nu mă pot simţi vrăjit, ca domnul Childan, aici de faţă. Din nefericire, pentru amândoi. Dar asta este.
— Destul de drăguţe, murmură, lăsând jos piesele.
Domnul Childan zise cu voce puternică:
— Domnule, nu apare dintr-o dată.
— Pardon?
— Noua viziune, în inima dumneavoastră.
— Dumneavoastră sunteţi convertit, zise domnul Tagomi. Aş fi vrut să fiu şi eu, dar nu sunt.
Se înclină.
— Altă dată, spuse domnul Childan însoţindu-l până la intrarea în magazin.
Nu a făcut nici un gest să-mi arate şi alte obiecte, observă domnul Tagomi.
— Siguranţa dumneavoastră este de un gust îndoielnic, zise domnul Tagomi. Mă forţaţi să aleg.
Domnul Childan nu se făcu mic.
— Iertaţi-mă, zise. Dar eu am dreptate. Simt clar în ele germenele viitorului.
— Aşa să fie, spuse domnul Tagomi. Dar fanatismul dumneavoastră anglo-saxon pe mine nu mă încearcă.
Totuşi, simţi o anumită înnoire a speranţei. A propriei lui speranţe, în el însuşi.
— Bună ziua.
Se înclină.
— Vă văd din nou zilele astea. Putem să analizăm mai atent speranţele dumneavoastră.
Domnul Childan se înclină, fără să spună nimic.
Domnul Tagomi plecă, ducându-şi servieta cu Coltul 44 în ea. Plec cum am venit, reflectă el. Căutând în continuare. Tot fără ceea ce îmi trebuie ca să mă-ntorc în lume.
Ce dacă aş fi cumpărat unul dintre obiectele acelea ciudate, nedefinite? Îl păstram, îl re-examinam, îl contemplam… mi-aş fi găsit oare după aceea, prin el, drumul înapoi? Mă îndoiesc.