Astea sunt pentru el, nu pentru mine.
Şi totuşi; chiar dacă cineva îşi găseşte drumul… asta înseamnă că există o Cale. Chiar dacă eu, personal, o ratez.
Îl invidiez.
Întorcându-se, domnul Tagomi porni către magazin. În uşă, domnul Childan stătea şi-l privea. Nu intrase înăuntru.
— Domnule, spuse domnul Tagomi, am să cumpăr unul dintre obiectele acelea, pe oricare îl veţi alege dumneavoastră. Nu am nici o încredere, dar la ora actuală mă agăţ şi de un fir de pai.
Îl urmă încă o dată pe domnul Childan prin magazin, către caseta din sticlă.
— Nu cred. Am să-l port cu mine, privindu-l la intervale regulate. O dată pe zi, de pildă. După două luni, dacă nu văd…
— Îl puteţi înapoia şi recăpăta integral banii, zise domnul Childan.
— Mulţumesc, spuse domnul Tagomi.
Se simţi mai bine. Uneori trebuie să încerci orice, hotărî. Nu este nici o ruşine. Dimpotrivă, este un semn de înţelepciune, de recunoaştere a situaţiei.
— Aceasta vă va linişti, zise domnul Childan.
Îi întinse un triunghi mic, din argint, fin cizelat. Negru pe o faţă, strălucitor şi plin de lumină pe cealaltă.
— Mulţumesc, spuse domnul Tagomi.
Cu un velotaxi, domnul Tagomi se duse în Portsmouth Square, un părculeţ situat în pantă, mai sus de Kearny Street, cu vedere către secţia de poliţie. Se aşeză pe o bancă, la soare. Pe alei, porumbeii căutau de mâncare. Pe alte străzi, oameni ponosit îmbrăcaţi citeau ziarul sau moţăiau. Ici-colo, alţii stăteau întinşi pe iarbă, aproape adormiţi.
Scoţând din buzunar punga având imprimat pe ea numele magazinului domnului Childan, domnul Tagomi rămase ţinând-o cu ambele mâini, încălzindu-se. Apoi o deschise şi scoase afară noua lui achiziţie pentru a o contempla în singurătate, aici, în părculeţul cu puţină iarbă şi alei, al oamenilor bătrâni.
Ţinu în mână piesa de argint. Reflexii în soarele de amiază, ca din capacele de cutii din tablă, răspândite ca dintr-o oglindă parabolică. Sau… se uită în ea. Om, cum spun brahmanii. Punct în care totul este conţinut. Amândouă, cel puţin ca idee. Mărimea, forma. Continuă să o cerceteze, conştiincios.
Va veni, cum a prezis domnul R. Childan? Cinci minute. Zece minute. Stau cât pot de mult. Timpul, vai, ne va face să dăm banii înainte. Ce deţin eu, câtă vreme este încă timp?
Iartă-mă, gândi domnul Tagomi în direcţia obiectului. Simţim mereu imboldul să ne sculăm şi să acţionăm. Cu regret, se apucă să pună obiectul înapoi în punga lui. O ultimă privire îl scrută iarăşi, cu tot ce avea el. Ca un copil, îşi spuse. Imit inocenţa şi încrederea. Pe plajă, apăsând la ureche scoica găsită întâmplător. Ascultând în bolboroseala ei înţelepciunea mării.
Acum, înlocuind prin ochi urechea. Intrând şi aflând ce a fost făcut, ce înseamnă, de ce. Comprimarea înţelegerii într-o încâlcitură finită.
Întreb prea mult şi astfel nu mă aleg cu nimic.
— Ascultă, îi spuse sotto voce piesei din argint. Garanţia la cumpărare a promis mult.
Ia s-o scutur, mai bine, ca pe un ceas vechi, recalcitrant. Aşa şi făcu, în sus şi-n jos. Sau ca pe zaruri, într-un joc periculos. Să-i trezesc zeitatea dinăuntru. Doarme, pasămite. Sau este plecată în călătorie. Gâdilând ironia amară a profetului Ilie. Sau poate este la treabă. Domnul Tagomi scutură violent scrijelitura de argint, în sus şi-n jos, în pumnul încleştat. S-o chem mai tare. O scutură iarăşi.
Idol micuţ, eşti gol, se gândi.
Să-l ocărăsc, îşi spuse. Să-l sperii.
— Îmi pierd răbdarea, zise, sotto voce.
Şi atunci, ce? Să te azvârl în canal? Suflu asupra lui, îl scutur, suflu asupra lui. Să-mi câştig partida.
Râse. Implicare prostească, aici în lumina soarelui. Spectacol pentru oricine trece prin preajmă. Trăgând acum cu ochiul, vinovat. Dar n-a văzut nimeni. Bătrâni moţăind. Uşurare.
Am încercat totul, îşi dădu seama. Am pledat, am contemplat, am ameninţat, am filozofat îndelung. Ce mai e de făcut?
Aş putea, dar mă opresc aici. Nu-mi este îngăduit. Se va mai ivi, poate, ocazia. Şi totuşi, după cum zice W.S. Gilbert, o asemenea ocazie nu se mai iveşte. O fi aşa? Eu aşa simt.
Când eram copil, gândeam ca un copil. Dar acum am dat deoparte lucrurile copilăreşti. Acum trebuie să caut în alte sfere. Trebuie să abordez obiectul ăsta pe căi noi.
Trebuie să o iau ştiinţific. Să epuizez prin analiză logică toate posibilităţile. Sistematic, în stil clasic, aristotelian, de laborator.
Îşi băgă degetul în urechea dreaptă, pentru a anula zgomotul traficului şi toate celelalte zgomote perturbante. Apoi apăsă bine triunghiul din argint, cu faţa scobită pe urechea stângă.
Nici un sunet. Nici un vuiet al oceanului închipuit, de fapt zgomotul circulaţiei sângelui — nici măcar atât.
Atunci, ce alt simţ ar putea pătrunde misterul? Auzul nu-i de nici un folos, evident. Domnul Tagomi închise ochii şi începu să pipăie fiecare părticică a suprafeţei obiectului. Pipăitul, nu; degetele nu-i spuneau nimic. Mirosul. Puse bucata de argint la nas şi inhală. Iz slab de metal, dar nu transmitea nici un înţeles. Gustul. Deschizând gura, strecură înăuntru triunghiul din argint, îl crănţăni ca pe un biscuit, dar, desigur nu-l mestecă. Nici un înţeles, doar un lucru rece, amar şi tare.
Îl luă iarăşi în mână.
Înapoi, în cele din urmă, l-a văzut. Cel mai important simţ; scara grecească a priorităţilor. Întoarse triunghiul din argint pe toate părţile; îl văzu din toate punctele de vedere extra rem[74].
Ce văd? se întrebă. Datorită îndelungatului studiu, plin de silinţă şi atenţie? Care este revelaţia cu care mă confrunt în acest obiect?
Renunţă, îi zise triunghiului din argint. Scuipă secretul arcanei.
Ca o broască trasă din adâncuri, se gândi. Pumnul strâns, dată comandă să declare ce zace ascuns, în abisurile de ape. Dar uite că broasca nici nu clinteşte; se strânge tăcută, se preface în piatră sau în ţărână sau în mineral. Inertă. Trece înapoi la substanţa rigidă, comună în lumea ei de mormânt.
Metalul este din pământ, se gândi el, privind atent. De dedesubt: din tărâmul cel mai de jos, cel mai dens. Ţinutul trollilor şi al peşterilor, al umezelii şi al întunericului. Lumea Yin, în cel mai deprimant aspect al ei. Lumea cadavrelor, a putrezirii, a distrugerii. A fecalelor. A tot ce a murit, lunecând şi dezintegrându-se iar, strat după strat. Lumea diavolească a imobilului; timpul-care-a-fost.
Şi totuşi, în lumina soarelui, triunghiul din argint strălucea. Reflecta lumina. Foc, se gândi domnul Tagomi. Deloc umezeală sau întuneric. Nu puternic — istovit, dar pulsând de viaţă. Tărâmul de sus, aspect yang: empiric, eteric. Cum se cuvine pentru opera de artă. Da, asta-i menirea artistului: ia rocă din pământul tăcut şi întunecat şi o preface în formă strălucitoare, care reflectă lumina, din cer.
Aduce moartea la viaţă. Cadavru transformat în formă şi conţinut; trecutul predat viitorului.
Tu ce eşti? întrebă el triunghiul din argint. Yin întunecat, mort, sau yang strălucitor, viu? În palma lui, ciobul din argint dansă şi-l orbi; îşi feri privirile, văzând acum numai jocul focului.
Trup de yin, suflet de yang. Metal şi foc, unite. Exteriorul şi interiorul; microcosmosul în palma mea. Care este spaţiul despre care vorbeşte el? Ridicarea verticală. Către ceruri. A timpului? În lumea de lumină a ceea ce este trecător. Da, lucrul acesta şi-a regurgitat spirituclass="underline" lumina. Şi atenţia mi s-a stabilit; nu pot privi în lături. Căzut sub vraja suprafeţei sclipitoare pe care nu o mai pot stăpâni. La care nu mai pot renunţa.
74
Rem — fază a somnului, caracterizată prin mişcări rapide ale globilor oculari, corespunzătoare formării viselor