Vorbeşte-mi, acum, îi zise. Acum, că m-ai ademenit. Vreau să-ţi aud vocea izvodind din orbitoarea lumină albă, clară, aşa cum ne aşteptăm să vedem numai în existenţa de dincolo de viaţă, din Bardo Thödol-ul sufletului, rătăcirea lui în căutarea unei noi renaşteri. Toate zeităţile, înspăimântătoare şi binevoitoare; vom trece de ele, ca şi de luminile fumurii. Şi de cuplurile împreunate. De orice altceva cu excepţia acestei lumini. Sunt pregătit să fac faţă, fără teamă. Observă că nu am pălit.
Simt vânturile fierbinţi ale Karmei conducându-mă. Şi totuşi, rămân aici. Pregătirea mea a fost corectă: nu trebuie să mă feresc de lumina albă, clară, pentru că altfel voi intra iarăşi în ciclul naşterii şi al morţii, necunoscând nicicând libertatea, neobţinând în veci eliberarea. Vălul mayei[75] va cădea, iar dacă…
Lumina dispăru.
Ţinea în mână doar triunghiul opac de argint. Umbra tăiase razele de soare; domnul Tagomi îşi ridică privirile.
Înalt, în uniformă albastră, un poliţist stătea lângă banca lui, zâmbind.
— Ei? făcu domnul Tagomi, surprins.
— Mă uitam şi eu cum lucraţi la puzzle-ul ăla.
Poliţistul porni mai departe pe alee.
— Puzzle, repetă domnul Tagomi. Nu-i puzzle.
— Nu-i un puzzle din acelea mici, pe care trebuie să le dezlegi? Puştiul meu are o mulţime. Unele sunt grele.
Poliţistul trecu.
Domnul Tagomi se gândi: jefuit. Şansa mea la nirvana. Dusă. Întrerupt de yankeul ăsta alb, barbar, de Neanderthal. Subumanul ăsta care credea că lucrez la o jucărie puerilă, de copil.
Ridicându-se de pe bancă, înaintă câţiva paşi, nesigur pe el. Trebuie să mă calmez. Invectivele groaznice, rasist-spiritiste, nedemne de mine.
Incredibile pasiuni mi se mai ciocnesc, cu mare larmă, în piept. Începu să umble prin parc. Mişcă-te, îşi spuse. Catarsis dinamic.
Ajunse la marginea parcului. Trotuar, Kearny Street. Trafic extrem de zgomotos. Domnul Tagomi se opri pe bordură.
Nici un velotaxi. Aşa că o luă pe jos, pe trotuar; intră în mulţime. Niciodată nu găseşti unul, când ai nevoie.
Dumnezeule, ce-i asta? Se opri şi se zgâi la monstrul lipsit de orice formă de la orizont. Precum un montagnes russes de coşmar, suspendat, acoperind vederea. Enormă construcţie din metal şi ciment profilată în văzduh.
Domnul Tagomi se întoarse către un om slab în costum şifonat.
— Ce este aia? întrebă el, arătând.
Omul rânji.
— Groaznic, nu? E Autostrada Embarcadero. O mulţime de oameni cred că împute priveliştea.
— E prima oară când o văd, zise domnul Tagomi.
— Sunteţi norocos, spuse omul şi se duse.
Anapoda vis, îşi zise domnul Tagomi. Trebuie să mă trezesc. Unde sunt velotaxiurile astăzi? Începu să meargă mai repede. Întreaga panoramă arată mohorâtă, anapoda, ca o lume de mormânt. Miros de ars. Clădiri cenuşii, trotuar, un anume tempo supărător al oamenilor. Şi încă nici un velotaxi.
— Taxi! strigă grăbind pasul.
Nici o speranţă. Numai automobile şi autobuze. Maşini mari cât nişte distrugătoare, cu forme total nefamiliare. Se feri să se uite la ele; îşi menţinu privirile drept înainte. Distorsionarea percepţiei mele optice, de o natură cu totul sinistră. O tulburare care-mi afectează simţul spaţial. Orizont deraiat. Ca astigmatismul letal, care loveşte fără avertisment.
Îmi trebuie un răgaz. În faţă, o braserie mizeră. Înăuntru numai albi, toţi luând masa. Domnul Tagomi împinse uşile batante din lemn. Miros de cafea. În colţ, un tonomat grotesc, urlând; tresări şi-şi făcu drum către tejghea. Toate scaunele ocupate de albi. Domnul Tagomi scoase o exclamaţie. Mai mulţi albi îşi ridicară privirile. Dar nici unul nu-şi părăsi locul. Nici unul nu-i cedă scaunul. Îşi reluară numai mâncatul.
— Insist! îi spuse domnul Tagomi cu glas glacial celui mai apropiat alb; îi strigă în ureche.
Omul îşi puse jos cana cu cafea şi-i zise:
— Bagă de seamă, Tojo[76]!
Domnul Tagomi se uită la ceilalţi albi; toţi se uitară cu expresii ostile. Şi nici unul nu se agită.
Existenţa lui Bardo Thödol, se gândi domnul Tagomi. Vânturi fierbinţi azvârlindu-mă cine ştie unde. Asta este viziunea… a ce? Poate sufletul îndura aşa ceva? Da, Cartea Morţilor ne pregăteşte: după moarte părem a-i zări pe ceilalţi, dar totul ne pare ostil. Stai izolat. Nemângâiat, oriunde te-ai întoarce. Teribila călătorie — şi întotdeauna lumile suferinţei, ale renaşterii, gata să primească spiritul demoralizat, fugar. Deziluziile.
Grăbi afară din expres. Uşile se închiseră în urma lui; stătea iarăşi pe trotuar. Unde mă aflu? În afara lumii mele, a spaţiului şi a timpului meu.
M-a dezorientat triunghiul de argint. M-am rupt de reperele mele şi nu mă sprijin aşadar pe nimic. Prea mult pentru strădania mea. Lecţie pentru toată viaţa. Cineva caută să-şi contrazică percepţiile — de ce? Aşadar, acela poate rătăci complet pierdut, lipsit de reper sau de ajutor?
Starea asta hipnotică. Facultatea atenţiei diminuată încât se atinge starea de crepuscul; lumea văzută numai sub aspectul ei simbolic, arhetipal, total amestecată cu material inconştient. Tipic pentru somnambulismul indus hipnotic. Trebuie să opresc această alunecare printre umbre, să-mi focalizez iarăşi concentrarea şi prin asta să-mi refac centrul eului.
Se pipăi în buzunar după triunghiul de argint. Dispărut. Am lăsat lucrul pe bancă, în parc, împreună cu servieta. Catastrofă.
O luă la fugă înapoi pe trotuar, către parc.
Pierde-vară treziţi din moţăială îl priviră cu surprindere cum grăbea pe alee. Acolo, banca. Şi sprijinită de ea, încă, servieta. Nici urmă de triunghiul din argint. Căută. Da. Căzut în iarbă, zăcea ascuns pe jumătate. Unde îl aruncase el, furios.
Se aşeză iarăşi, încercând să-şi tragă sufletul.
Să mă concentrez încă o dată asupra triunghiului din argint, îşi spuse când putu iarăşi să respire. Îl ţintuiesc cu privirea şi număr. La zece, rostesc ceva surprinzător. Envache[77], de pildă.
Vis idiot, evazionist, se gândi. Exacerbarea celor mai nocive aspecte ale adolescenţei, mai curând decât a inocenţei pure, limpezi a autenticei copilării. Exact ce merit, oricum.
Nu este decât greşeala mea. Nici o intenţie din partea domnului Childan sau a artizanilor; lăcomia mea este de învinuit. Nu poţi sili înţelegerea să vină.
Numără încet, cu voce tare, apoi sări în picioare.
— Tâmpenia naibii, zise tăios.
Ceţurile împrăştiate?
Trase cu coada ochiului în jur. Gradul de împrăştiere scădea, după toate probabilităţile. Acum se putea aprecia alegerea cuvântului incisiv al Sfântului Paul… văzut întunecat prin sticlă, nu o metamorfoză ci o referire isteaţă la distorsiunea optică. Vedem într-adevăr astigmatic, în sens fundamentaclass="underline" spaţiul nostru şi timpul nostru, creaţii ale propriului nostru psihic, iar când acestea şovăie… la fel ca tulburarea acută a urechii medii.
Când şi când, ne afişăm excentric, cu simţul echilibrului complet pierdut.
Se aşeză iar, puse triunghiul din argint deoparte, în buzunarul hainei şi rămase ţinându-şi servieta în poală. Ceea ce trebuie eu să fac acum, îşi zise, este să merg să văd dacă acea construcţie aberantă… cum i-a zis omul? Autostrada Embarcadero. Dacă mai este acolo.