lipsit de curtoazie şi acordă prea puţină atenţie formei.
Dar, având un caracter corect, obţine răspunsul…
Semnificaţia era, pe scurt, că domnul Baynes nu era ceea ce părea, că adevăratul scop al venirii lui la San Francisco nu era semnarea unui acord cu privire la turnarea prin injecţie. Că, de fapt, domnul Baynes era spion.
Dar, pe viaţa lui, domnul Tagomi nu-şi putea da seama ce fel de spion, pentru cine sau pentru ce.
La unu patruzeci în acea după-amiază, Robert Childan, cu enormă repulsie, încuie uşa de la intrarea lui American Artistic Handcrafts Inc. Îşi târî valizele grele pe trotuar, strigă la un velotaxi şi-i spuse chinezoiului să-l ducă la Nippon Times Building.
Chinezoiul, sfrijit, adus de spate şi asudat, icni în semn că a priceput şi începu să încarce bagajele domnului Childan. Apoi, după ce-l ajutase pe domnul Childan însuşi să se aşeze în scaunul acoperit cu o husă din pânză, chinezoiul fixă, cu un ţăcănit, kilometrajul pe zero, se urcă în scaunul lui şi începu să pedaleze în lungul lui Montgomery Street, printre automobile şi autobuze.
Întreaga zi fusese petrecută pentru a găsi ceva pentru domnul Tagomi, şi amărăciunea şi neliniştea aproape îl copleşiseră pe Childan în vreme ce privea trecând construcţiile. Şi totuşi, triumf. Îndemânarea, calitate surprinzătoare faţă de restul fiinţei lui: găsise lucrul potrivit şi domnul Tagomi va fi îmbunat, iar clientul lui, oricine ar fi, va fi mai mult decât bucuros. Întotdeauna îi satisfac, se gândi Childan. Pe clienţii mei.
Fusese în stare să procure, printr-o minune, un exemplar ca nou din Volumul Întâi, Numărul Unu, din Tip Top Comics. Datând din anii treizeci, era o piesă aleasă a Americanei; una dintre primele cărţi distractive, o piesă preţuită de colecţionari, permanent solicitată. Desigur, avea şi alte obiecte cu el, să le arate la început. Va îndrepta lucrurile gradat către cartea umoristică, ce stătea bine protejată într-o casetă din piele, împachetată în foiţă, în mijlocul valizei celei mari.
Radioul velotaxiului trâmbiţa muzică populară, luându-se la întrecere cu radiourile altor taxiuri, automobile şi autobuze. Childan nu auzea; era obişnuit. Nu observa nici enormele firme de neon cu permanentele lor reclame acoperind faţadele oricărei clădiri mai mari. În definitiv, are el însuşi propria lui firmă; noaptea, se aprindea şi se stingea laolaltă cu toate celelalte din oraş. Cum altfel să-ţi faci reclamă? Trebuia să fii realist.
De fapt, rumoarea radiourilor, zgomotele traficului, firmele şi oamenii îl linişteau. Îi absorbeau îngrijorarea. Şi era plăcut să fie plimbat cu bicicleta de către o altă fiinţă omenească, să simtă încordarea muşchilor chinezoiului transmisă sub forma unor vibraţii regulate; un fel de maşină de relaxare, se gândi Childan. Să fie tras în loc de a trebui să tragă. Şi… să aibă, chiar şi pentru un moment, o poziţie superioară.
Se trezi, cu vinovăţie. Prea multe de plănuit, nu-i timp de moţăială. Era oare îmbrăcat potrivit pentru a pătrunde la Nippon Times Building? Te pomeneşti că îşi va pierde cunoştinţa în liftul ultra-rapid. Dar avea la el pastile contra răului de viteză, un produs german. Diferitele formule de adresare… le ştia. Pe cine să trateze cu politeţe, pe cine cu grosolănie. Să fie nepoliticos cu uşierul, cu liftierul, cu recepţionerul, cu ghidul, cu portarul. Să se încline, dar să privească drept prin ei, ca şi cum n-ar fi existat. Erau acoperite astfel toate situaţiile? Dar vizitatorii străini? La Misiunea Comercială puteau fi văzuţi adeseori şi germani, ca şi neutri.
Iar apoi, putea, de asemenea, vedea un sclav.
Nave germane sau din Sud trăgeau în permanenţă la docurile din San Francisco, şi negrilor li se permitea când şi când să iasă pentru intervale scurte. Întotdeauna în grupuri mici de trei. Şi nu puteau rămâne afară după căderea nopţii; chiar şi potrivit legii Pacificului, trebuiau să respecte această restricţie. Dar tot sclavii descărcau şi în docuri, iar aceştia trăiau în permanenţă pe ţărm, în barăci, pe chei, deasupra conductelor de apă. Nu se putea afla nici unul în birourile Misiunii Comerciale, dar dacă se descărca ceva… spre exemplu, el avea să-şi care singur bagajele la domnul Tagomi în birou? Sigur că nu. Va trebui găsit un sclav, chiar dacă trebuie să aştepte un ceas. Chiar dacă era să piardă întâlnirea. Nici nu se punea problema să fie văzut de vreun sclav cărând ceva; trebuie să fie foarte atent la asta. O greşeală de genul ăsta l-ar costa serios; şi-ar pierde onoarea în faţa celor care l-ar vedea.
Într-un fel, se gândi Childan, aproape că mi-ar plăcea să-mi car singur bagajele în Nippon Times Building ziua în amiaza mare. Ce gest măreţ. Nu este propriu-zis ilegal; nu m-ar băga la închisoare. Şi mi-aş arăta adevăratele sentimente, acea parte a omului care nu este arătată niciodată în public. Însă…
Aş putea-o face, se gândi, dacă n-ar fi nenorociţii ăştia de sclavi negrii care ard gazul prin preajmă; i-aş suporta pe cei de deasupra s-o vadă, dispreţul lor — de altfel, mă dispreţuiesc şi mă umilesc zilnic. Dar să mă vadă cei de jos, să le simt sfidarea. Spre exemplu, chinezoiul ăsta, care tot pedalează înaintea mea. Dacă nu luam un velotaxi, dacă mă vedea încercând să merg pe jos la o întâlnire de afaceri…
Nemţii trebuiau blamaţi pentru situaţie. Tendinţa lor de a muşca mai mult decât pot mesteca. În definitiv, abia reuşiseră să câştige războiul şi, dintr-o dată, trecuseră la cucerirea sistemului solar, în timp ce acasă dăduseră edicte care… ei bine, ideea, cel puţin, era bună. Şi, în fond, avuseseră succes cu evreii, ţiganii şi studenţii biblici. Iar slavii fuseseră împinşi înapoi cu două mii de ani, în patria lor, Asia. Afară cu totul din Europa, spre uşurarea tuturor. Înapoi la creşterea yacilor şi la vânătoarea cu arcul şi săgeata. Şi în frumoasele reviste lucioase tipărite în München şi răspândite în toate bibliotecile şi la toate standurile de ziare… oricine poate vedea singur poze color pe câte o pagină întreagă: blonzii colonişti arieni, cu ochi albaştri care acum, cu hărnicie, lucrau pământul, recoltau, arau şi aşa mai departe, în marele grânar al lumii, Ucraina. Tipii ăia păreau de-a dreptul fericiţi. Iar gospodăriile şi casele lor erau curate. Nu vedeai imagini cu polonezi beţi, imbecilizaţi, tolăniţi pe prispe, stând să se prăbuşească sau scoţând la vânzare câţiva napi prăpădiţi prin pieţe de ţară. Totul este de domeniul trecutului, ca şi drumurile prăfuite, cu făgaşe, cândva transformate în mocirle în anotimpul ploios, împotmolind căruţele.
Dar Africa. Pur şi simplu îşi dăduseră frâu liber entuziasmului acolo şi trebuia să admiri faptul, cu toate că o părere mai avizată i-ar fi atenţionat poate să mai aştepte puţin, de pildă până când Proiectul Farmland ar fi fost terminat. Acum, naziştii arătaseră acolo geniu; artistul din ei ieşise cu adevărat la iveală. Marea Mediterană închisă, secată, transformată în teren cultivabil, prin folosirea forţei atomice — ce îndrăzneţ! Cum fuseseră puşi cu botul pe labe bârfitorii — anumiţi comercianţi de pe Montgomery Street, spre exemplu. Şi de fapt, Africa avusese întotdeauna succes…
Într-un proiect de acest gen însă, aproape era un cuvânt a cărui rostire începea să fie prevestitoare de rele. Binecuvântatul pamflet muşcător al lui Rosenberg a apărut în 1958; atunci s-a arătat pentru prima oară cuvântul. În ceea ce priveşte Soluţia Finală a Problemei Africane, aproape că ne-am atins obiectivele. Din nefericire, totuşi…
Totuşi, trebuiseră două sute de ani pentru a scăpa de indienii americani. În Africa, germanilor le fuseseră suficienţi cincisprezece. Aşa că nici o critică nu stătea în picioare. Childan, de fapt, o susţinuse de curând, în timpul unei mese luate cu unii dintre ceilalţi comercianţi. Se aşteptau la miracole, era evident, ca şi cum naziştii puteau remodela lumea ca prin farmec. Nu, era ştiinţă şi tehnologie şi acel talent minunat pentru munca din greu; nemţii nu se opreau niciodată din strădanie. Şi când făceau o treabă, o făceau bine.