Dar îi era frică.
Şi totuşi, se gândi, nu pot pur şi simplu să stau aici. Am greutăţi de dus, cum zise o veche expresie populară americană. Treburi de rezolvat.
Dilemă.
Doi băieţei chinezi se apropiară hârjonindu-se zgomotos pe alee.
Un stol de porumbei zburătăcind; băieţii se opriră.
Domnul Tagomi strigă:
— Hei, tinerii mei prieteni!
Se scormoni în buzunar.
— Ia veniţi încoace.
Cei doi băieţi se apropiară cu prudenţă.
— Uitaţi aici zece cenţi.
Domnul Tagomi le aruncă moneda; băieţii se luară la bătaie pe ea.
— Mergeţi pe Kearny Street şi vedeţi dacă sunt velotaxiuri. Întoarceţi-vă să-mi spuneţi.
— Ne mai daţi zece? zise unul dintre băieţi. Când ne întoarcem.
— Da, spuse domnul Tagomi. Dar să-mi spuneţi adevărul.
Băieţii o rupseră la fugă pe alee.
Dacă nu sunt, se gândi domnul Tagomi, aş face bine să mă retrag într-un loc izolat şi să mă sinucid. Îşi strânse servieta. Încă mai avea arma; nici o greutate.
Băieţii veniră trăgându-se unul pe altul înapoi.
— Şase! strigă unul. Eu am numărat şase.
— Eu am numărat cinci, gâfâi celălalt.
Domnul Tagomi spuse:
— Sunteţi siguri că erau velotaxiuri? Aţi văzut clar conducătorii pedalând?
— Da, domnule, ziseră băieţii împreună.
Dădu fiecăruia câte o monedă. Ei îi mulţumiră şi fugiră.
Înapoi la birou şi la slujbă, se gândi domnul Tagomi. Se ridică în picioare, strângând mânerul servietei. Datoria cheamă. Zi obişnuită, iar.
Coborî iarăşi aleea, către trotuar.
— Taxi! strigă.
Din trafic apăru un velotaxi; conducătorul opri la bordură, cu faţa întunecată şi slabă, cu pieptul agitat.
— Da, domnule.
— Du-mă la Nippon Times Building, ordonă domnul Tagomi.
Se urcă pe locul lui şi se făcu comod.
Pedalând furios, conducătorul velotaxiului se puse în mişcare, printre celelalte taxiuri şi maşini.
Era puţin înainte de amiază când domnul Tagomi ajunse la Nippon Times Building. Din holul principal, spuse unei operatoare să-i facă legătura cu domnul Ramsey.
— Tagomi la telefon, zise când fu stabilită legătura.
— Bună dimineaţa, domnule. Mă simt uşurat. Nevăzându-vă, am telefonat înspăimântat acasă la dumneavoastră, la ora zece, dar doamna mi-a spus că eraţi plecat — nu ştia unde.
Domnul Tagomi zise:
— A fost înlăturată harababura?
— Nu a mai rămas nici o urmă.
— Fără discuţie?
— Pe cuvânt, domnule.
Satisfăcut, domnul Tagomi închise şi se duse să ia liftul.
Sus, când intră în birou, îşi îngădui o scurtă inspecţie. Capătul viziunii sale. Nici urmă, cum se promisese. Nimeni nu va şti, dacă nu a văzut. Evenimentele încorporate în dalele sintetice ale podelei…
— Curajul dumneavoastră este subiect de laudă jos, la Times, începu el. Un articol descriind…
Sesizând expresia domnului Tagomi, se întrerupse.
— Răspundeţi cu privire la problemele urgente, zise domnul Tagomi. Generalul Tedeki? Adică, domnul Yatabe.
— Cu un zbor camuflat, înapoi la Tokyo. Heringi roşii împrăştiaţi încoace şi-n colo.
Domnul Ramsey îşi încrucişă degetele, simbolizând speranţele pe care le avea.
— Vă rog, relataţi despre domnul Baynes.
— Nu ştiu. În timpul lipsei dumneavoastră a apărut scurt, pe furiş, chiar, dar nu a vorbit.
Domnul Ramsey ezită.
— Poate s-a întors în Germania.
— Mult mai bine pentru el să meargă în Home Islands, spuse domnul Tagomi, mai mult pentru sine.
În orice caz, grija lor, de natură importantă, era în legătură cu bătrânul general. Şi asta îmi depăşeşte atribuţiile, se gândi domnul Tagomi. Eu însumi, biroul meu; s-au folosit de mine, aici, ceea ce, natural, a fost corect şi bine. Le-am fost, cum să-i spun? Acoperirea lor.
Sunt o mască, ascunzând originalul. În spatele meu, ascunsă, realitatea merge înainte, la adăpost de priviri indiscrete.
Ciudat, se gândi. Vital, uneori, să fii numai faţada din carton, ca din carton. Ceva satori, aici, dacă aş putea pune mâna pe el. Finalitatea în schema generală a iluziei nu o putem decât sonda. Legea economiei: nimic nu se pierde. Nici irealul. Ca proces sublim.
Domnişoara Ephreikian apăru, în stilul ei agitat.
— Domnule Tagomi, m-a trimis operatoarea.
— Liniştiţi-vă, domnişoară, spuse domnul Tagomi.
Curentul timpului ne mână înainte, se gândi el.
— Domnule, consulul german este aici. Vrea să vă vorbească.
Se uită de la el la domnul Ramsey şi înapoi, cu faţa nefiresc de palidă.
— Ziceam că a fost aici în clădire şi mai devreme, dar ştiam că dumneavoastră…
Domnul Tagomi îi făcu semn să tacă.
— Domnule Ramsey, vă rog să-mi amintiţi numele consulului.
— Freiherr Hugo Reiss, domnule.
— Acum îmi amintesc.
Ei bine, se gândi, evident că domnul Childan mi-a făcut un serviciu, în fond. Renunţând să-mi primească arma.
Purtându-şi servieta, îşi părăsi biroul şi ieşi pe coridor.
Acolo stătea un alb cu o constituţie firavă, bine îmbrăcat. Păr portocaliu tuns scurt, pantofi negri, lucioşi, din piele, model european, ţinută dreaptă. Şi port-ţigaret din fildeş, efeminat. El, fără îndoială.
— Herr Reiss? zise domnul Tagomi.
Germanul se înclină.
— Este un fapt, zise domnul Tagomi, că dumneavoastră şi cu mine am făcut afaceri prin poştă, telefon şi aşa mai departe. Dar până acum nu ne-am văzut faţă în faţă.
— O onoare, spuse Herr Reiss, înaintând către el. Chiar ţinând cont de împrejurările enervant de supărătoare.
— Mă mir, zise domnul Tagomi. Germanul înălţă o sprânceană.
— Scuzaţi-mă, zise domnul Tagomi. Cunoştinţele mele sunt nebuloase, datorită acelor circumstanţe indicate. Fragilitatea eşafodajului, s-ar putea conchide.
— Îngrozitor, spuse Herr Reiss. Când am…
Domnul Tagomi zise:
— Înainte de a începe poezia, lăsaţi-mă să vorbesc.
— Desigur.
— Eu personal i-am împuşcat pe cei doi oameni ai dumneavoastră din S.D., zise domnul Tagomi.
— Departamentul de Poliţie din San Francisco m-a convocat, spuse Herr Reiss, slobozind împrejurul lor, al amândurora, fum puternic de ţigară. Patru ore am stat la secţia de pe Kearny Street şi la morgă, apoi am citit declaraţiile date de oamenii dumneavoastră inspectorilor de poliţie care se ocupă cu ancheta. Absolut înspăimântător, de la început până la sfârşit.
Domnul Tagomi nu zise nimic.
— Oricum, continuă Herr Reiss, părerea că atacatorii sunt în legătură cu Reich-ul nu a fost confirmată. După mine, întreaga poveste este nelalocul ei. Sunt sigur că aţi acţionat absolut corect, domnule Tagori.
— Tagomi.
— Să dăm mâna, spuse consulul. Să ne strângem mâinile ca între gentlemeni şi să uităm de asta. Nu are rost, mai ales în aceste timpuri critice, când orice publicitate prostească poate aprinde minţi bolnave, în detrimentul intereselor naţiunilor noastre.
— Vina totuşi este asupra sufletului meu, zise domnul Tagomi. Sângele, Herr Reiss, nu poate fi niciodată şters ca cerneala.
Consulul păru uluit.