— Îmi doresc cu ardoare iertarea, zise domnul Tagomi. Dumneavoastră nu mi-o puteţi da, totuşi. Probabil că nimeni nu poate. Intenţionez să citesc faimosul jurnal al vechiului teolog din Massachusetts. Goodman C. Mather[78]. Se ocupă, mi s-a spus, de păcat şi de focul iadului şi de altele.
Consulul îşi fuma ţigara cu repeziciune, studiindu-l intens pe domnul Tagomi.
— Permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă, spuse domnul Tagomi, că naţiunea dumneavoastră este pe punctul de a se coborî la o josnicie mai mare decât oricare. Cunoaşteţi Hexagrama Abisului? Vorbind ca persoană particulară, nu ca reprezentant al oficialităţii japoneze, declar: durere şi oroare. Baie de sânge depăşind orice asemuire. Chiar şi acum tânjiţi după ceva câştig egoist sau un alt scop. Înşeală cineva fracţiunea rivală, S.D. Ai? Când îl puneţi pe Herr Kreuz von Meere în apă fiartă…
Nu reuşi să continue. Pieptul i se strânse. Ca în copilărie, se gândi. Astma, când mă supăram pe mama.
— Sufăr, îi spuse lui Herr Reiss, care stinsese de-acum ţigara. De o boală care s-a agravat în toţi aceşti ani, dar care a început să fie virulentă în ziua când am auzit neputincios povestite escapadele condu-cătorului dumneavoastră. Oricum, posibilitate terapeutică — zero. Şi pentru dumneavoastră, domnule. Cu limbajul lui Goodman C. Mather, dacă-mi aduc aminte, cred: Pocăiţi-vă!
Consulul zise răguşit:
— Corect amintit.
Dădu din cap a încuviinţare şi îşi aprinse o ţigară cu degete tremurătoare.
Din birou, apăru domnul Ramsey. Avea în mână un teanc de formulare şi hârtii. Îi spuse domnului Tagomi, care stătea fără să vorbească, încercând să-şi recapete respiraţia uşoară:
— Cât este aici. Chestiuni de rutină, în legătură cu funcţia dumnealui.
Gânditor, domnul Tagomi luă formularele oferite. Le aruncă o privire. Formularul 20 — 50. Cerere din partea Reich-ului prin reprezentantul său, Freiherr Hugo Reiss, de a i se preda în reţinere preventivă un infractor periculos, aflat acum în custodia Departamentului de Poliţie San Francisco. Evreul pe nume Frank Fink, cetăţean — potrivit legii germane — al Germaniei, retroactiv, iunie 1960. Pentru reţinerea lui protectivă sub legea Reich-ului etc. O mai parcurse o dată cu privirea.
— Stiloul, domnule, zise domnul Ramsey. Asta pune capăt problemelor cu guvernul german, cel puţin pentru acum.
Dându-i stiloul domnului Tagomi, îl privi pe consul cu neplăcere.
— Nu, spuse domnul Tagomi. Îi dădu înapoi domnului Ramsey formularul 20 — 50. Apoi îl luă şi începu să mâzgălească în josul lui: Eliberare. Înalta Misiune Comercială, autoritatea S.F.[79] cf. Protocolului Militar 1947. Tagomi. Îi dădu o copie consulului german iar celelalte, împreună cu originalul, domnului Ramsey.
— Bună ziua, Herr Reiss.
Se înclină.
Consulul german se înclină şi el. Abia dacă se osteni să se uite la hârtie.
— Vă rog ca pe viitor să rezolvaţi problemele prin mecanisme in-termediare precum poştă, telefon, telegrame, zise domnul Tagomi. Nu personal.
Consulul spuse:
— Mă faceţi pe mine răspunzător la condiţiile generale de sub jurisdicţia mea.
— Rahat, zise domnul Tagomi. Asta spun la asta.
— Nu acesta este modul în care îşi rezolvă problemele persoanele civilizate, zise consulul. Faceţi ca totul să fie şi mai amar şi cu iz de răzbunare. Când ar trebui să fie o simplă formalitate fără nici o implicare personală.
Îşi aruncă ţigara pe jos, se întoarse şi o luă în lungul coridorului.
— Luaţi-vă ţigara puturoasă, zise slab domnul Tagomi, dar consulul dăduse colţul. Comportare copilărească, îi spuse domnului Ramsey. Aţi fost martor la scârboasa comportare copilărească.
Se duse, umblând nesigur, înapoi în birou. Fără respiraţie, acum. Prin mâna stângă îl fulgeră o durere şi, în acelaşi timp, o palmă uriaşă îi frământa coastele. Uff, făcu. Înaintea lui, nici un covor, numai o ploaie de scântei, înălţându-se, roşii.
Ajutor, domnule Ramsey, zise. Nici un sunet. Vă rog. Se întinse, se împletici. Nimic de care să se prindă, măcar.
Căzând, apucă în buzunarul hainei triunghiul de argint pe care i-l dăduse domnul Childan. Nu m-a salvat, se gândi. Nu a ajutat. Toată strădania.
Corpul îi izbi podeaua. Icnet. Covorul la nasul lui. Domnul Ramsey agitându-se acum prin jur, behăind. Ţineţi-vă firea, se gândi domnul Tagomi.
— Am un mic atac de inimă, reuşi să spună domnul Tagomi.
Mai multe persoane interveniră acum, transportându-l către sofa.
— Staţi liniştit, domnule, îi spunea cineva.
— Anunţaţi soţia, vă rog, zise domnul Tagomi.
Imediat, auzi sirena ambulanţei. Sunând în stradă. Şi multă agitaţie. Un du-te-vino. Peste el fu trasă o cuvertură, până la subsuori. Cravata scoasă. Gulerul desfăcut.
— E mai bine, acum, zise domnul Tagomi.
Stătea întins comod, fără să încerce să se mişte. Cariera sfârşită, oricum, decise. Consulul german, fără îndoială, va face caz. Se va plânge de lipsă de activitate. Dreptul lui să se plângă, poate. Oricum, treaba e făcută. Pe cât pot, rolul meu. Restul, la Tokyo, iar facţiunile în Germania. Probleme care mă depăşesc, oricum.
Credeam că nu-i decât cu plasticul, se gândi. Important vânzător în turnătorie. Oracolul a ghicit şi mi-a dat indicaţii, dar…
— Scoateţi-i cămaşa, spuse o voce.
Fără îndoială, medicul instituţiei. Ton foarte autoritar; domnul Tagomi zâmbi. Tonul e totul.
Ar putea fi ăsta răspunsul, se întrebă domnul Tagomi? Misterul organismului omenesc, propria lui cunoaştere. Când s-o ia din loc. Sau când s-o ia din loc parţial. Un ţel de care ar trebui şi eu să fiu conştient. Ce a spus oracolul ultima oară? La întrebarea lui din birou, când ăia doi zăceau pe moarte sau morţi? Şaizeci şi unu. Adevărul lăuntric. Porcii şi peştii sunt cel mai puţin inteligenţi; greu de convins. Eu sunt. Cartea la mine se referă. Nu voi înţelege niciodată pe deplin; asta este natura unor asemenea creaturi. Sau este acest Adevăr lăuntric acum, ceea ce mi se întâmplă?
Mai aştept. Am să văd. Care e.
Poate e şi una şi alta.
În seara aceea, imediat după masa de seară, un ofiţer de poliţie veni la celula lui Frank Frink, descuie uşa şi-i spuse să-şi ia lucrurile de la ghişeu.
În scurt timp, se trezi afară pe trotuar, în faţa Secţiei Kearny Street, în mulţimea de trecători grăbiţi, autobuze şi maşini claxonând şi conducători de velotaxiuri, cu strigătele lor. Aerul era rece. Umbre lungi se întindeau în faţa fiecărei clădiri. Frank Frink stătu un moment, apoi intră automat într-un grup de pietoni care treceau strada prin zona marcată.
Arestat fără nici un motiv real, se gândi. Fără scop. Şi apoi îmi dau drumul la fel.
Nu-i spuseseră nimic, pur şi simplu îi dăduseră înapoi sacul cu lucruri, portofelul, ceasul, ochelarii, obiectele personale şi se întorseseră la treburile care-i aşteptau, un beţivan bătrân, cules din stradă.
Miracol, se gândi. Să mă lase să plec. M-a lovit norocul. Când de fapt trebuia să fiu într-un avion cu destinaţia Germania, pentru exterminare.
Tot nu-i venea să creadă. Nimic, arestarea şi acum asta. Ireal. Umblă fără ţintă pe lângă magazinele închise, păşind peste gunoaie împrăştiate de vânt.
O nouă viaţă, se gândi. Ca renăscut. Ca, la naiba. Este.
Cui îi mulţumesc? Să mă rog, poate?
Să mă rog la ce?
Aş vrea să înţeleg, îşi spuse mergând pe trotuarul aglomerat al serii, trecând pe lângă firme de neon şi uşi de baruri de unde se auzea mare larmă, pe Grant Avenue. Vreau să pricep. Trebuie.