Nu avem lumea ideală, pe care ne-am dori-o, în care moralitatea este simplă pentru că posibilităţile de cunoaştere sunt la îndemână. În care se poate face binele fără nici un efort pentru că evidentul poate fi identificat.
Daimlerul porni, cu căpitanul Wegener în spate şi câte o cămaşă neagră de fiecare parte, cu mitralierele pe genunchi. Cămaşă neagră la volan.
Să presupunem că şi de data asta este o înşelăciune, se gândi Wegener în timp ce maşina se deplasa cu mare viteză prin traficul Berlinului. Nu mă duc la generalul S.S. Heydrich la O.K.W.-ul Diviziei Leibstandarte: mă duc la o închisoare a Partei, să mă chinuie şi în cele din urmă să mă ucidă. Dar eu am ales; am ales să mă întorc în Germania; am ales riscul de a fi capturat înainte de a putea ajunge la cei din Abwehr şi la adăpost.
Moartea în fiecare moment, o şosea care ne este deschisă în orice punct. Şi până la urmă o alegem, în ciuda noastră înşine. Sau renunţăm şi o urmăm deliberat. Se uita la casele din Berlin, cum treceau prin faţa ferestrelor maşinii. Propriul meu Volk[81], se gândi; tu şi cu mine, împreună iar.
Spuse celor trei oameni:
— Cum merge? Vreo schimbare recentă în situaţia politică? Am fost plecat câteva săptămâni, dinainte de moartea lui Bormann, de fapt.
Omul din dreapta lui răspunse:
— Sunt, desigur, destui susţinători isterici ai Micuţului Doctor. Mulţimea l-a aşezat în funcţie. Oricum, nu prea e probabil ca atunci când vor predomina elementele sobre să mai vrea cineva să sprijine un slăbănog şi un demagog care se bazează pe înflăcărarea maselor cu minciunile şi vrăjelile lui.
— Înţeleg, făcu Wegener.
Merge înainte, se gândi. Ura dintre facţiuni. Probabil aici este miezul, în asta. Se vor mânca unii pe alţii până la urmă şi ne vor lăsa pe noi ceilalţi ici şi colo în lume, încă în viaţă. Încă destui dintre noi ca să construim şi să sperăm încă o dată şi să ne facem câteva planuri simple.
La ora unu după-amiază, Juliana Frink ajunse în Cheyenne, Wyoming. În centrul comercial şi de afaceri al oraşului, peste drum de un enorm depozit feroviar, opri la o tutungerie şi cumpără două ziare de după-amiază. Stând pe marginea trotuarului, căută până ce, în sfârşit, găsi articolul.
"Vacanţa se sfârşeşte cu o tăietură fatală
Căutată pentru a răspunde cu privire la asasinarea soţului ei în somptuosul lor apartament de la President Garner Hotel din Denver, doamna Joe Cinnadella din Canon City, potrivit personalului hotelului, a plecat imediat după ceea ce trebuie să fi fost apogeul într-o ceartă conjugală. Lamele de ras găsite în cameră, prin ironia sorţii oferite de hotel oaspeţilor săi, au fost după cât se pare cele folosite de doamna Cinnadella — descrisă ca brunetă, atrăgătoare, bine îmbrăcată şi subţire, în jur de treizeci de ani — pentru a tăia beregata soţului ei, al cărui corp a fost găsit de Theodore Ferris, angajat al hotelului, care luase cămăşi de la Cinnadella cu numai jumătate de oră mai devreme şi le aducea înapoi conform comenzii, numai pentru a da peste sinistra scenă.
Apartamentul din hotel, spune poliţia, arăta semne de luptă, sugerând că o ceartă violentă avusese…"
Deci a murit, se gândi Juliana împăturind ziarul. Şi nu numai atât, nu-mi cunosc numele adevărat; nu ştiu cine sunt sau altceva despre mine.
Mult mai puţin neliniştită acum, conduse până ce găsi un motel potrivit. Acolo, închine o cameră şi-şi cără lucrurile din maşină. De acum nu mai am de ce să mă grăbesc, îşi spuse. Pot chiar să aştept până diseară ca să merg la Abendsen; aşa îmi voi putea purta şi rochia nouă. Nu se face să merg peste zi la cumpărături îmbrăcată cu ea… doar nu porţi o rochie de seară ca asta înainte de cină.
Şi pot termina şi cartea.
Se făcu comodă în cameră dând drumul la radio, luându-şi cafea de la bufetul motelului; se urcă în patul îngrijit ţinând în mâini volumul curat, neumblat, din Lăcusta, pe care-l cumpărase la librăria hotelului din Denver.
La ora şase după-amiază, termină cartea. Mă întreb dacă Joe a ajuns până la sfârşit, se gândi ea. Sunt mult mai multe în ea decât a înţeles el. Ce-a vrut Abendsen să spună? Nimic despre pretinsa lui lume. Oi fi singura care ştie? Pun pariu că da; nimeni altcineva nu înţelege cu adevărat Lăcusta, în afară de mine… doar îşi închipuie.
Încă puţin zdruncinată, o puse în valiză, apoi îşi luă haina şi părăsi motelul în căutarea unui loc unde să mănânce de seară. Aerul mirosea bine, iar luminile şi reclamele din Cheyenne păreau deosebit de incitante. În faţa unui bar, două prostituate drăguţe indience, cu ochi negri, se certau… Încetini să privească. Maşini multe, unele lux-oase, rulau în sus şi-n jos pe stradă, întregul spectacol avea o aură de strălucire şi aşteptare în întâmpinarea unui eveniment fericit şi important mai degrabă decât de aniversare a unui eveniment din tre-cut… trecut, se gândi, către stătut şi sinistru, către uzat şi lepădat.
Într-un restaurant franţuzesc — unde un bărbat în haină albă parca maşinile clienţilor şi fiecare masă avea o lumânare arzând într-o enormă cană pentru vin, iar untul era servit nu în bucăţele, ci bătut în rondele palide — mâncă o cină care îi făcu plăcere, iar apoi având destul timp de pierdut, o luă agale pe jos către motel. Bancnotele germane aproape se duseseră, dar nu-i păsa; nu avea nici o importanţă. Ni se vorbeşte despre propria noastră lume, se gândi descuind uşa camerei. Aceasta, care ne înconjoară. În cameră, dădu iarăşi drumul la radio. El vrea s-o vedem aşa cum este. Iar eu fac asta şi chiar mai mult, în fiecare moment.
Scoţând rochia cea albastră, italiană, din cutia ei, o întinse cu grijă pe pat. Nu păţise nimic; tot ce-i trebuia, în cel mai bun caz, era o perie deasă, pentru îndepărtarea scamelor. Dar când deschise şi celelalte pachete, descoperi că nu adusese nici unul dintre noile sutiene, jumătate de cupă, luate din Denver.
— Fir-ar să fie, zise, lăsându-se să cadă într-un scaun. Îşi aprinse o ţigară şi stătu un timp, fumând.
Poate era posibil s-o poarte cu un sutien obişnuit. Îşi scoase bluza şi fusta şi încercă rochia, dar bretelele se vedeau, ca şi partea de sus a cupelor, aşa că nu mergea. Sau poate, se gândi, aş putea merge fără sutien… Erau ani de când nu mai încercase aşa ceva şi îşi aminti de zilele de demult, din liceu, când avea un bust foarte mic; chiar îşi făcuse griji în această privinţă, atunci. Acum, însă, maturizarea şi practica judo îi sporiseră măsura la treizeci şi opt. Oricum, încercă fără sutien, urcându-se pe un scaun în baie, ca să se vadă în oglinda de la dulăpior.
Rochia venea uimitor de bine, dar, Doamne, era prea riscant. Tot ce avea de făcut era să se aplece să stingă o ţigară sau să ia un pahar cu băutură — şi, dezastru.
O insignă! Putea să poarte rochia fără sutien şi să o strângă în faţă. Aruncând conţinutul cutiei cu bijuterii pe pat, împrăştie insignele, relicve pe care le avea de ani de zile, date de Frank sau de alţi bărbaţi, înaintea căsătoriei lor, şi pe cea nouă, cea pe care i-o luase Joe în Denver. Da, o mică insignă din argint, în formă de cal, din Mexico, va fi încununarea; găsise ceea ce trebuia. Aşadar, putea purta rochia, în cele din urmă.
Mă bucur că totul merge bine acum, se gândi; prea multe merseseră prost; prea puţin mai rămăsese, oricum, din minunatele planuri.