Pierdu mult timp cu periatul părului, până ce deveni foşnitor şi strălucitor şi nu mai avea nevoie decât de pantofi şi de cercei. Apoi, îşi puse haina, îşi luă noua geantă din piele, lucrată manual şi ieşi.
În loc de a se urca la volanul vechiului ei Studebaker, îl rugă pe proprietarul hotelului să telefoneze pentru un taxi. Aşteptând în biroul motelului, simţi deodată nevoia să-l sune pe Frank. Cum de-i venise, nu-şi putea da seama, dar asta era ideea. De ce nu? se întrebă ea. Putea să vorbească şi cu taxă inversă; era posibil ca el să fie copleşit să o audă şi să plătească bucuros.
Stând în dosul ghişeului, în birou, îşi apăsă receptorul la ureche, ascultând cu încântare operatoarele de la interurban discutând între ele, încercând să-i facă legătura. O auzi pe operatoarea din San Francisco, la mare depărtare, întrebând la informaţii numărul, apoi multe pârâituri şi pocnituri, iar în cele din urmă sunetul apelului propriu- zis. În timp ce aştepta, se uită după taxi; ar trebui să apară din clipă în clipă, se gândi. Dar nu era nimic dacă aştepta; erau obişnuiţi.
— Numărul nu răspunde, îi spuse în cele din urmă operatoarea din Cheyenne. Vom face iarăşi legătura, mai târziu şi…
— Nu, spuse Juliana, scuturând din cap. Oricum, nu fusese decât un capriciu. Nu mai stau. Mulţumesc.
Puse receptorul în furcă — proprietarul motelului stătuse prin preajmă, să se asigure că nu va fi taxat el din greşeală — şi ieşi repede afară din birou, pe trotuarul răcoros, în întuneric, aşteptând acolo.
Dintre maşinile care circulau se desprinse un taxi nou-nouţ, strălucitor, care trase lângă bordură şi opri; uşa se deschise şi şoferul sări afară, grăbindu-se să dea roată maşinii.
Un moment mai târziu, Juliana era pe drum, lăfăindu-se pe bancheta din spate a taxiului, traversând Cheyenne către locuinţa lui Abendsen.
Ferestrele casei familiei Abendsen erau luminate şi se auzeau muzică şi glasuri. Era o casă din stuc, cu un singur nivel, cu mulţi arbuşti şi o grădină mare, alcătuită mai ales din trandafiri căţărători. Păşind pe aleea de la intrare, se gândi: mă aflu într-adevăr aici? Acesta este Castelul Înalt? Dar zvonurile şi poveştile? Casa era obişnuită, bine întreţinută, iar terenul întins. Era chiar şi un cărucior de copil pe lunga alee de ciment.
Să fie un alt Abendsen? Luase adresa din cartea de telefon din Cheyenne, dar se potrivea cu numărul de telefon la care sunase seara trecută din Greeley.
Păşi pe terasa cu lucrătură în fier forjat şi apăsă pe butonul soneriei. Prin uşa întredeschisă, putea vedea în sufragerie un număr de persoane stând în picioare, jaluzele la ferestre, pian, şemineu, corpuri de bibliotecă… Frumos mobilat, se gândi. O petrecere? Dar nu erau îmbrăcaţi în ţinută de seară.
Un băiat ciufulit, cam de treisprezece ani, în tricou şi blugi, deschise uşa larg.
— Da?
Ea zise:
— Este… acasă domnul Abendsen? Este ocupat?
Adresându-se cuiva din casă, din spatele lui, băiatul strigă:
— Mami, vrea să vorbească cu tati.
În spatele băiatului, apăru o femeie cu păr castaniu-roşcat, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu ochi cenuşii, pătrunzători, şi un zâmbet perfect cuceritor şi încrezător, încât Juliana ştiu că se afla în faţa Carolinei Abendsen.
— Am sunat aseară, spuse Juliana.
— A, da, desigur.
Zâmbetul i se accentuă. Avea dinţii perfect albi, regulaţi; irlandeză, hotărî Juliana. Numai sângele irlandez putea da unei asemenea danturi atâta feminitate.
— Daţi-mi mie geanta şi haina. Aţi picat foarte bine; sunt şi câţiva prieteni. Ce rochie adorabilă… e House of Cherubini, nu-i aşa?
O conduse pe Juliana prin sufragerie până într-un dormitor, unde puse hainele Julianei împreună cu ale celorlalţi, pe pat.
— Soţul meu e şi el pe aici. Uitaţi-vă după un bărbat înalt, cu ochelari, care bea un cocktail cu lămâie.
Lumina inteligentă din ochii ei se revărsă asupra Julianei; buzele îi tremurară — este atâta înţelegere între noi două, realiză Juliana. Nu-i uimitor?
— Am făcut un drum lung, zise Juliana.
— Într-adevăr. Îl văd.
Caroline Abendsen o conduse înapoi în sufragerie, către un grup de bărbaţi.
— Dragul meu, strigă, vino puţin. Ai aici o cititoare de-a ta, care este foarte nerăbdătoare să-ţi spună câteva cuvinte.
Din grup se desprinse un bărbat, care se apropie cu băutura în mână. Juliana văzu o persoană extrem de înaltă, cu păr negru, creţ; pielea îi era şi ea închisă la culoare, iar ochii îi păreau purpurii sau căprui, foarte slab coloraţi îndărătul ochelarilor. Purta un costum scump, croit şi cusut de mână, din lână, probabil stofă englezească; costumul îi accentua umerii largi şi puternici, fără să aibă o linie a lui. În viaţa ei nu văzuse un asemenea costum; se trezi privind fascinată.
Caroline zise:
— Doamna Frink a venit cu maşina până aici din Canon City, Colorado, numai pentru a vorbi cu tine despre Lăcusta.
— Credeam că trăiţi într-o fortăreaţă, zise Juliana.
Aplecându-se să o privească, Hawthorne Abendsen zâmbi gândi-tor.
— Da, am trăit. Dar trebuia să urcăm acolo cu un lift şi am făcut o fobie. Eram destul de cherchelit când am căpătat fobia, dar îmi amintesc, şi mi-o spun şi ceilalţi, că am refuzat să stau în picioare în el pentru că, ziceam eu, cablul era tras în sus de Isus Cristos şi mergeam la el. Şi eram hotărât să nu stau în picioare.
Ea nu înţelese.
Caroline o lămuri:
— Hawth zice de când îl cunosc eu că atunci când, în sfârşit, îl va vedea pe Isus va sta aşezat; nu se va ridica în picioare.
Imnul, îşi aminti Juliana.
— Aşadar, aţi renunţat la Castelul Înalt şi v-aţi mutat aici, zise ea.
— Aş vrea să vă torn ceva de băut.
— În regulă, zise ea. Dar nu un cocktail ca al dumneavoastră.
Aruncase deja o privire la bufetul pe care se aflau mai multe sticle de whisky, aperitive, pahare, gheaţă, un mixer, vişine şi felii de lămâie şi portocală. Se îndreptă spre el, însoţită de Abendsen.
— Numai I.W. Harper cu gheaţă, zise. Îmi place. Ştiţi oracolul?
— Nu, răspunse Hawthorne, preparându-i băutura.
Uimită, ea zise:
— Cartea Schimbărilor?
— N-o ştiu, repetă el.
Caroline Abendsen spuse:
— N-o necăji.
— V-am citit cartea, spuse Juliana. De fapt, am terminat-o în după-amiaza asta. De unde ştiaţi toate astea despre cealaltă lume, despre care aţi scris?
Hawthorne nu spuse nimic; îşi frecă nodurile pumnului de buza de sus privind prin ea, încruntat.
— Aţi văzut oracolul? zise Juliana.
Hawthorne se uită la ea.
— Nu vreau să glumiţi sau să vă jucaţi, spuse ea. Spuneţi-mi serios.
Muşcându-şi buza, Hawthorne privi în podea; se cuprinsese cu braţele şi se legăna înainte şi înapoi, pe călcâie. Ceilalţi din încăpere, din apropiere, tăcură, iar Juliana observă că atitudinea lor se schimbase. Acum nu mai erau bucuroşi, din cauza a ceea ce spusese ea. Dar nu încercă să bată în retragere sau s-o schimbe; nu se prefăcu. Era prea important. Şi venise de prea departe şi făcuse prea multe pentru a accepta de la el altceva decât adevărul.
— E… o întrebare grea, zise Abendsen în cele din urmă.
— Nu e, zise Juliana.
Acum, toată lumea din încăpere tăcuse; o priveau toţi pe Juliana, stând cu Caroline şi Hawthorne Abendsen.
— Îmi pare rău, zise Abendsen, nu pot răspunde pe loc. Va trebui să accepţi asta.