— Atunci, de ce aţi scris cartea? spuse Juliana.
Arătând cu paharul, Abendsen zise:
— La ce foloseşte insigna aia de la rochia dumneavoastră? Alungă spiritele periculoase ale neschimbătoarei lumi? Sau pur şi simplu strânge rochia?
— De ce schimbaţi subiectul? zise Juliana. Evitând ceea ce v-am întrebat şi făcând asemenea observaţii nelalocul lor? E copilăresc.
Hawthorne Abendsen zise:
— Fiecare are… secrete tehnice. Dumneavoastră le aveţi pe ale dumneavoastră; eu le am pe ale mele. Trebuie să-mi citiţi cartea şi s-o acceptaţi ca atare, aşa cum eu accept ceea ce văd…
Arătă iarăşi cu paharul.
— Fără să întreb dacă pe dedesubt este masivă sau făcută cu sârmă şi cioburi şi lipici. Nu este un fel de a te încrede în natura oamenilor şi în ceea ce vezi în general?
Părea, se gândi ea, iritat şi agitat, acum, încetând să mai fie politicos, renunţând să mai fie gazdă. Iar Caroline, observă ea cu coada ochiului, avea o expresie de exasperare încordată; îşi strânsese buzele şi încetase cu totul să mai zâmbească.
— În cartea dumneavoastră, zise Juliana, aţi arătat că este o ieşire. Nu asta aţi vrut să spuneţi?
— "Ieşire", repetă el ironic.
Juliana spuse:
— Aţi făcut mult pentru mine; acum văd că n-am de ce să mă tem. Că n-am ce să-mi doresc, să urăsc sau să evit, sau de ce să fug. Sau ce să urmez.
El o privi în faţă, jucându-se cu ochelarii, studiind-o.
— Sunt o mulţime de lucruri demne de admirat pe lumea asta, după părerea mea.
— Înţeleg ce aveţi în minte, zise Juliana.
Pentru ea, era vechea expresie, familiară, de pe chipul bărbaţilor, dar acum nu o enervă să o vadă. Nu se simţi cum se simţise cândva.
— În dosarul Gestapo se spunea că sunteţi atras de femei ca mine.
Abendsen, cu numai o uşoară schimbare a expresiei, zise:
— Nu mai există Gestapo din 1947.
— Atunci S.D., sau ce-o fi.
— Vreţi să explicaţi? spuse Caroline pe un ton repezit.
— Vreau, zise Juliana. Am venit până în Denver cu unul dintre ei. Până la urmă au să se arate aici. Ar trebui să mergeţi undeva unde să nu vă poată găsi, în loc să ţineţi aici casa deschisă, lăsând pe oricine să intre cum am făcut şi eu. Următorul care va veni până aici… Nu va mai fi nimeni, ca mine, să-l oprească.
— Spuneţi "următorul", zise Abendsen, după o pauză. Ce s-a întâmplat cu cel cu care aţi venit până în Denver? De ce nu s-a arătat?
Ea zise:
— I-am tăiat gâtul.
— Asta chiar că e ceva, făcu Hawthorne. Să-ţi spună o fată aşa ceva, o fată pe care n-ai văzut-o în viaţa ta.
— Nu mă credeţi?
El dădu din cap:
— Sigur.
Îi zâmbi într-un fel timid, blând, pierdut. Aparent, nici nu-i trecuse prin minte să nu o creadă.
— Mulţumesc, zise.
— Vă rog să vă ascundeţi de ei, spuse ea.
— Ei bine, zise el, am încercat asta, după cum ştiţi. Cum aţi citit pe coperta cărţii… despre toate armele şi gardul din sârmă sub tensiune. Şi am scris aşa ca să pară că încă ne mai luăm măsuri de precauţie.
Vocea lui avea un ton obosit, uscat.
— Cel puţin, ai putea purta o armă, zise soţia lui. Ştiu că într-o zi cineva pe care-l vei invita şi cu care vei sta de vorbă te va împuşca, vreun expert nazist, să-ţi plătească; iar tu vei face filosofie exact ca acum. Prevăd.
— Te pot ajunge, zise Hawthorne, dacă vor. Cu gard sub tensiune şi cu fortăreţe sau fără.
Eşti prea fatalist, se gândi Juliana. Resemnat spre propria ta distrugere. Ştii şi asta, la fel cum ai ştiut lumea din cartea ta?
Juliana zise:
— Oracolul ţi-a scris cartea. Nu-i aşa?
Hawthorne spuse:
— Vrei să ştii adevărul?
— Îl vreau şi am dreptul la el, răspunse ea, pentru ce-am făcut. Nu este aşa? Ştii că este aşa.
— Oracolul, spuse Abendsen, a dormit adânc tot timpul cât am scris cartea. A dormit adânc în colţul încăperii.
În ochii lui nu era nici o veselie; din contră, faţa îi părea alungită, mai întunecată decât oricând.
— Spune-i, zise Caroline. Are dreptate; are dreptul, pentru ceea ce-a făcut pentru tine.
Întorcându-se către Juliana, spuse:
— Am să vă spun eu, atunci, doamnă Frink. Hawth a făcut alegerile una câte una. Mii. Cu ajutorul liniilor. Perioada istorică. Subiectul. Personajele. Intriga. I-a luat ani. Hawth a întrebat până şi ce succes va avea. I-a răspuns că va fi un foarte mare succes, primul cu adevărat din cariera lui. Aşa că ai avut dreptate. Trebuie să folosiţi destul de mult oracolul, dumneavoastră înşivă, pentru a şti.
Juliana spuse:
— Mă întreb de ce ar scrie oracolul un roman. V-aţi gândit vreodată să întrebaţi? Şi de ce unul în care nemţii şi japonezii au pierdut războiul? De ce această istorie anume şi nu o alta? Ce anume nu ne poate spune el direct, aşa cum face întotdeauna? Asta trebuie să fie altceva, nu credeţi?
Nici Hawthorne, nici Caroline nu spuseră nimic.
— El şi cu mine, zise Hawthorne în cele din urmă, am ajuns de mult timp la o înţelegere în legătură cu drepturile de autor. Dacă-l întreb de ce a scris Lăcusta, mă trezesc că-i trec lui şi partea mea. Întrebarea presupune că eu nu am făcut decât să bat la maşină, ceea ce nu-i nici adevărat, nici decent.
— Am să-l întreb, zise Caroline. Dacă tu nu vrei.
— Nu-i întrebarea ta, spuse Hawthorne. Las-o pe ea să întrebe. Îi spuse Julianei:
— Aveţi o minte… nenaturală. Sunteţi conştientă de asta?
Juliana întrebă:
— Unde vă este exemplarul? Al meu e în maşină, la motel. Am să-l iau pe acela, dacă nu mă lăsaţi să-l folosesc pe al dumneavoastră.
Întorcându-se, Hawthorne se îndepărtă. Ea şi Caroline îl urmară prin camera plină de lume, către o uşă închisă. La uşă, el le părăsi. Când reapăru, văzură toţi perechea de volume în învelitori negre.
— Eu nu folosesc beţişoare de coada-şoricelului, îi zise el Julianei. Nu le pot prinde şpilul; le scap mereu din mână.
Juliana se aşeză la o măsuţă pentru cafea, dintr-un colţ.
— Trebuie să am hârtie pe care să scriu şi un creion.
Unul dintre invitaţi îi aduse hârtie şi creion. Lumea din încăpere veni să formeze un cerc în jurul ei şi al soţilor Abendsen, ascultând şi privind.
— Poţi pune întrebarea cu voce tare, zise Hawthorne. Aici nu avem nici un secret.
Juliana zise:
— Oracol, de ce ai scris Lăcusta abia se târăşte? Ce ar trebui să aflăm?
— Aveţi un fel deconcertant de superstiţios de a pune întrebarea, spuse Hawthorne.
Dar se lăsă pe vine ca să se uite la aruncarea monedelor.
— Haideţi, zise el; îi dădu trei monede chinezeşti din alamă, cu gaură la mijloc. În general, pe astea le folosesc.
Ea începu să arunce monedele; se simţea liniştită şi iarăşi foarte bine. Hawthorne îi scria liniile. După ce aruncase monedele de şase ori, se uită şi zise:
— Soarele deasupra. Tui jos. Gol în centru.
— Ştiţi ce hexagramă este? zise ea. Fără să folosiţi tabelul?
— Da, spuse Hawthorne.
— Este Chung Fu, zise Juliana. Adevărul lăuntric. Şi eu o ştiu, fără să folosesc tabelul. Şi ştiu şi ce înseamnă.
Înălţându-şi capul, Hawthorne o cercetă din priviri. Avea acum o expresie aproape sălbatică.
— Înseamnă, deci, că romanul meu este adevărat?
— Da, spuse ea.
Cuprins de furie, el zise: