— Germania şi Japonia au pierdut războiul?
— Da.
Atunci, Hawthorne închise cele două volume şi se ridică în picioare; nu spuse nimic.
— Chiar dacă nu o recunoaşteţi, zise Juliana.
El stătu un timp pe gânduri. Privirea i se golise, văzu Juliana. Întors către sine, realiză ea. Preocupat, de el însuşi… iar apoi privirea i se limpezi iar; mormăi, tresări.
— Nu sunt sigur de nimic, spuse.
— Credeţi, zise Juliana.
Scutură din cap în semn că nu.
— Nu puteţi? zise ea. Sunteţi sigur?
Hawthorne Abendsen zise:
— Vreţi să vă dau un autograf pe un exemplar din Lăcusta?
Se ridică şi ea în picioare.
— Cred că am să plec, zise ea. Vă mulţumesc frumos. Îmi pare rău că v-am întrerupt seara. Aţi fost drăguţi că m-aţi primit.
Trecând pe lângă Caroline, îşi făcu loc prin cercul celor care îi înconjurau şi trecu în dormitor, unde îşi avea haina şi geanta.
În timp ce se îmbrăca, Hawthorne apăru în spatele ei.
— Ştiţi ce sunteţi?
Se întoarse către Caroline, care stătea alături de el.
— Fata asta este un demon. Un spiriduş, care…
Îşi ridică mâna şi se frecă la sprânceană, aproape dându-şi jos ochelarii.
— Care bântuie neobosit pe faţa pământului.
Îşi aşeză ochelarii la loc.
— Face ce-i dictează instinctul, pur şi simplu exprimându-se pe sine. Nu a intenţionat să vină încoace şi să facă vreun rău; pur şi simplu i s-a întâmplat, exact cum nouă ni se întâmplă vremea. Mă bucur că a venit. Nu-mi pare rău să descopăr asta, revelaţia pe care o are ea prin carte. Nu ştia ce avea să facă aici sau să afle. Cred că suntem cu toţii norocoşi. Aşa că, să nu fim supăraţi de asta; okay?
Caroline spuse:
— Este teribil, teribil de diversionistă.
— Aşa este şi realitatea, zise Hawthorne.
Îi întinse mâna Julianei.
— Îţi mulţumesc pentru ce ai făcut în Denver, zise.
Îşi strânseră mâinile.
— Noapte bună, zise ea. Faceţi cum spune soţia dumneavoastră. Purtaţi o armă în buzunar, măcar.
— Nu, zise el. Am decis asta cu mult timp în urmă. Nu am să-mi bat capul. Mă pot sprijini pe oracol când şi când, dacă sunt pe muchie, noaptea târziu, mai ales. Nu-i rău, în asemenea situaţie.
Zâmbi puţin.
— De fapt, singurul lucru care mă mai sâcâie este să ştim că paraziţii ăştia, care stau pe-aici ascultând şi băgându-se în toate, îmi beau tot coniacul din casă în timp ce noi vorbim.
Întorcându-se, se îndreptă agale, înapoi către bufet, să-şi pună gheaţă proaspătă în băutură.
— Încotro o luaţi acum, că aţi terminat aici? zise Caroline.
— Nu ştiu.
Problema nu o frământa. Trebuie să semăn puţin cu el, se gândi; n-am să las să mă preocupe anumite lucruri, indiferent cât de importante sunt.
— Poate am să mă întorc la soţul meu, Frank. Am încercat să-l sun, în seara asta; poate am să încerc iar. Văd eu cum simt mai târziu.
— În ciuda celor făcute de noi sau a celor pe care ziceţi că le-aţi făcut.
— Aţi vrea să nu fi venit niciodată în casa asta, zise Juliana.
— Dacă i-aţi salvat viaţa lui Hawthorne, este îngrozitor pentru mine, dar sunt prea supărată; nu pot înţelege totul, ce aţi spus dumneavoastră şi ce a spus Hawthorne.
— Ce ciudat, zise Juliana. Nu m-aş fi gândit niciodată că o să vă supere adevărul.
Adevărul, se gândi. Îngrozitor ca însăşi moartea. Dar mai greu de aflat. Sunt norocoasă. Mă gândeam că veţi fi la fel de mulţumită şi de excitată ca şi mine. Este o neînţelegere, nu-i aşa?
Zâmbi, iar după o pauză, doamna Abendsen reuşi să zâmbească şi ea.
— Ei, noapte bună, oricum.
Un moment mai târziu, Juliana refăcea drumul în jos, pe dalele de piatră ale aleii, prin peticele de lumină de la sufragerie şi apoi prin umbrele din spatele casei, pe trotuarul cufundat în noapte.
Mergea fără să privească înapoi la casa Abendsen şi, mergând, se uita în susul şi-n josul străzii după un taxi sau o maşină, în mişcare şi strălucitoare şi plină de viaţă, care să o ducă înapoi la sfârşit.