Oricum, zborurile spre Marte abătuseră atenţia omenirii de la di-ficultăţile din Africa. Astfel încât totul revenea la ceea ce le spusese el amicilor lui, proprietari de magazine; ceea ce au naziştii şi ne lipseşte nouă este… nobleţea. Admiră-i pentru dragostea lor pentru muncă sau pentru eficacitatea lor… dar visul este cel care-l stârneşte pe om. Zboruri spaţiale, la început către Lună, apoi către Marte; dacă nu aceasta este cea mai veche năzuinţă a omului, cea mai înaltă speranţă a noastră către glorie. Acum, pe de altă parte, japonezii. Îi ştiu eu prea bine; doar fac afaceri cu ei toată ziua. Sunt — s-o recunoaştem — orientali. Galbeni. Noi, albii, trebuie să ne înclinăm în faţa lor deoarece ei deţin puterea. Dar suntem cu ochii la Germania; vedem ce poate fi făcut acolo unde au cucerit albii şi este complet altceva.
— Ne apropiem de Nippon Times Building, domnule, zise chinezoiul, cu răsuflarea întretăiată de efortul de a urca panta.
Încetini, acum.
Childan încercă să şi-l imagineze pe clientul domnului Tagomi. Era clar că omul era neobişnuit de important; tonul domnului Tagomi la telefon, imensa lui agitaţie, lăsaseră să se înţeleagă faptul. Imaginea unuia dintre cei mai importanţi cumpărători sau, mai degrabă, clienţi ai lui însuşi, i se înfiripă în minte, un om care făcuse multe pentru a-i crea lui Childan o reputaţie printre sus-pusele personaje locuind în Bay Area[22].
Cu patru ani în urmă, Childan nu fusese negustorul de rarităţi şi atracţii care era acum; ţinuse un micuţ şi întunecos anticariat pe Geary. Magazinele vecine vindeau mobilă folosită, sau calculatoare la mâna a doua, sau lenjerie confecţionată. Nu era o zonă selectă. Noaptea, pe trotuar se petreceau tâlhării şi uneori violuri, în ciuda eforturilor Departamentului de Poliţie San Francisco şi chiar ale Kempeitai- ului mai marilor japonezi. Toate vitrinele magazinelor aveau gratii din fier care se fixau, odată terminată ziua de lucru, pentru a se preveni pătrunderile forţate. Şi totuşi, în acest district al oraşului venise un japonez bătrâior, retras din armată, maiorul Ito Humo. Înalt, subţire, cu părul alb, umblând şi ţinându-se ţeapăn, maiorul Ito Humo îi dăduse lui Childan primul imbold în legătură cu cea ce se putea face cu genul lui de negustorie.
— Eu sunt colecţionar, îi explicase maiorul Humo.
Îşi petrecuse o întreagă după-amiază căutând prin vrafurile de reviste din magazin. Cu vocea lui domoală îi explicase ceva ce Childan nu prea reuşea să priceapă la momentul acela: pentru mulţi japonezi bogaţi, culţi, obiectele vechi ale civilizaţiei autohtone americane erau de acelaşi interes ca şi antichităţile propriu-zise. De ce era astfel, maiorul însuşi nu ştia; el era împătimit de colecţionarea revistelor vechi tratând despre nasturii americani de alamă, ca şi de nasturii în sine. Era precum colecţionarea de monede sau de timbre; nici o explicaţie raţională nu putea fi dată. Şi erau plătite preţuri mari de către colecţionarii bogaţi.
— Vă voi da un exemplu, spusese maiorul. Ştiţi ce se înţelege prin vederi cu "Ororile războiului"?
Îl privise pe Childan cu sufletul la gură.
Scotocindu-şi prin memorie, Childan îşi amintise, în cele din urmă. Vederile se vânduseră, în copilăria lui, cu gumă de mestecat. Un cent bucata. Fusese o serie cu ele, fiecare vedere prezentând o altă nenorocire.
— Un bun prieten al meu, continuase maiorul, colecţionează "Ororile Războiului". Nu-i lipseşte decât una, acum. Scufundarea lui Panay. A oferit o sumă substanţială de bani pentru acea vedere anume.
— Vederi întoarse, spusese Childan deodată.
— Mă rog?
— Le întorceam. Fiecare vedere avea o faţă cap şi o faţă pajură.
Avea cam opt ani pe atunci.
— Aveam fiecare câte un pachet de vederi întoarse. Stăteam, doi copii, faţă în faţă. Lăsam fiecare să cadă câte o vedere, astfel încât să se întoarcă în aer. Băiatul a cărui vedere ateriza cu faţa în sus, faţa cu imaginea, câştiga amândouă vederile.
Ce plăcut să-ţi aminteşti zilele acelea bune, zilele fericite de demult, ale copilăriei.
Pe gânduri, maiorul Humo spusese:
— L-am auzit pe prietenul meu vorbind despre asta. După părerea mea, nu ştie cum erau folosite de fapt vedenie astea.
În cele din urmă, prietenul maiorului se arătase la magazin să asculte relatarea istorică de primă mână a lui Childan. Respectivul, el însuşi ofiţer în retragere al Armatei Imperiale, fusese fascinat.
— Capace de sticle! exclamase Childan pe neaşteptate.
Japonezul clipise nedumerit.
— Strângeau capacele de la sticlele cu lapte. Copiii. Acoperitorile rotunde pe care erau trecute zilele. Trebuie să fi fost mii de asemenea capace cu zilele săptămânii în Statele Unite. Fiecare era tipărită altfel.
Ochii ofiţerului luciseră.
— Aveţi vreuna dintre colecţiile dumneavoastră de odinioară, domnule?
Natural, Childan nu avea. Dar… poate mai era încă posibil să facă rost de vechile, de demult uitatele capace din zilele dinainte de război, când laptele venea la sticle, nu în cutii din carton impermeabil.
Şi aşa, în etape, intrase în afaceri. Îşi deschiseseră şi alţii magazine similare, profitând de nebunia mereu crescândă a japonezilor pentru americanisme… dar Childan îşi păstrase întotdeauna locul întâi.
— Vă costă, zise chinezoiul, smulgându-l din meditaţie. Un dolar, domnule.
Descărcase bagajele şi aştepta.
Distrat, Childan îi plăti. Da, era foarte probabil ca clientul domnului Tagomi să semene cu maiorul Humo; cel puţin, se gândi Childan caustic, din punctul meu de vedere. Avusese de-a face cu mulţi japonezi… dar tot mai avea dificultăţi în a-i deosebi. Erau cei scurţi şi îndesaţi, clădiţi ca luptătorii. Apoi cei ca spiţerii. Grădinarii… Îşi avea categoriile lui. Şi tinerii, care pentru el nu erau de fel ca japonezii. Clientul domnului Tagomi era probabil rotofei, om de afaceri, şi fuma trabuc filipinez.
Apoi, stând în faţa lui Nippon Times Building, cu bagajele alături, pe trotuar, Childan se gândi dintr-o dată, cu un fior: dacă clientul lui nu este japonez! Antichităţile fuseseră alese cu gândul la ei, la gusturile lor…
Omul însă trebuia să fie japonez. Comanda iniţială a domnului Tagomi fusese un poster cu recrutarea în Războiul Civil; cu siguranţă, doar un japonez ar fi fost interesat de asemenea fleacuri. Mania lor tipică pentru banalităţi, fascinaţia lor legalistă faţă de documente, proclamaţii, reclame. Şi-l amintea pe unul care îşi dedicase timpul liber colecţionării reclamelor din ziare, cu privire la patentele medicale americane de la 1900.
Altele erau problemele care trebuiau rezolvate. Probleme imediate. Prin uşile înalte ale Nippon Times Building-ului, grăbeau bărbaţi şi femei, toţi bine îmbrăcaţi; vocile lor ajungeau până la urechile lui Childan şi el se puse în mişcare. O privire aruncată în sus, la edificiul în formă de turn, cea mai înaltă clădire din San Francisco. Pereţi de birouri, ferestre, proiectul fabulos al arhitecţilor japonezi… şi grădina înconjurătoare, de brazi pitici, stânci, peisaj karesansui[23], nisip închipuind un pârâu secat şerpuind printre rădăcini, printre pietre simple, neregulate, plate…
23
Aranjament tipic japonez, din care lipseşte vegetaţia ca element esenţial al grădinii; loc de meditaţie