Văzu un negru care cărase bagaje, acum liber. Îndată, Childan strigă:
— Hamal!
Negrul veni fuga spre el, zâmbind.
— La etajul douăzeci, zise Childan pe cel mai aspru ton al său. Zona B. Imediat.
Indică bagajele apoi grăbi către intrarea clădirii. Bineînţeles că nu privi în urmă.
Un moment mai târziu se afla înghesuit într-unul dintre ascensoarele ultra-rapide; mai ales japonezi în jurul lui, cu feţele lor netede, lucind uşor în lumina strălucitoare a liftului. Apoi ameţitoarea împingere în sus, clicul rapid al uşilor de la etajele depăşite; închise ochii, îşi înţepeni bine picioarele în podea, se rugă să se sfârşească zborul. Negrul, de bună seamă, luase bagajele să le urce cu un lift de serviciu. Nu ar fi fost de domeniul rezonabilului să fie îngăduit aici. De fapt — Childan deschise ochii şi privi scurt — era unul dintre puţinii albi din ascensor.
Când ascensorul îl lăsă la etajul douăzeci, Childan se încordă, mobilizându-se pentru întâlnirea din biroul domnului Tagomi.
3
ÎN ASFINŢIT, aruncându-şi privirile în sus, Juliana Frink văzu pe cer punctul de lumină ţâşnind într-un arc şi dispărând spre vest. Una dintre rachetele naziste, îşi spuse. Zburând către Coastă. Plină cu proiectile, din cele mari. Iar pe mine iată-mă aici, jos. Făcu cu mâna, deşi, desigur, racheta dispăruse deja.
Umbre înaintând dinspre Munţii Stâncoşi. Piscuri albastre cufundându-se în noapte. Un stol de păsări încete, migratoare, îşi vedeau de drum, paralel cu munţii. Ici-colo, câte un automobil îşi aprindea farurile; vedea punctele gemene în lungul autostrăzii. Şi luminile unei staţii de benzină. Case.
Erau luni de când trăia aici, în Canon City, Colorado. Era in-structor de judo.
Ziua de lucru i se terminase şi se pregătea să facă un duş. Se simţea obosită. Toate duşurile erau ocupate de clienţi ai sălii de sport Ray's Gym, aşa că stătea aşteptând, afară, la răcoare, bucurându-se de mirosul aerului de munte şi de linişte. Tot ce auzea acum era rumoarea estompată venind dinspre toneta cu hamburgeri din josul drumului, de la marginea autostrăzii. Parcaseră două trailere diesel uriaşe, iar şoferii, prin întunecime, se vedeau mişcându-se primprejur, punându-şi jachetele din piele înainte de a intra în chioşcul cu hamburgeri.
Se gândi: nu se aruncase Diesel pe fereastra cabinei lui? Sinucigându-se prin înec în timpul unei călătorii pe ocean? Poate ar trebui să fac şi eu asta. Dar aici nu era nici un ocean. Întotdeauna însă există o cale. Ca în Shakespeare. Un ac de păr înfipt prin pieptul cămăşii şi la revedere, Frink. Fata care nu avea de ce se teme că va fi prădată de oamenii deşertului, cei fără acoperiş deasupra capului. Umblă dreaptă, având conştiinţa multor posibilităţi, pe muchie de cuţit, de a-şi face duşmanii încărunţiţi să saliveze. Mai bine moartea prin, să zicem, inhalarea gazelor de eşapament din oraşe, poate printr-un furtun lung.
Asta-i învăţată, se gândi, de la japonezi. Atitudine nepăsătoare în faţa morţi, preluată împreună cu judo-ul pe bani. Cum să ucizi, cum să mori. Yang şi yin. Dar acum astea au rămas în urmă; aici este un teritoriu protestant.
Era un lucru bun să vezi rachetele naziste trecând pe deasupra capului fără să oprească, fără să arate vreun interes, de nici un fel, pentru Canon City, Colorado. Nici pentru Utah sau Wyoming sau partea estică a Nevadei, pentru nici unul dintre statele de deşert deschis sau de câmpie. Nu valorăm nimic, îşi spuse. Ne putem trăi vieţile neînsemnate. Dacă vrem. Dacă are rost, pentru noi.
Dinspre unul dintre duşuri, zgomotul unei uşi deschizându-se. O siluetă, masiva domnişoară Davis, cu duşul terminat, îmbrăcată, cu geanta sub braţ.
— A, aşteptaţi, doamnă Frink? Îmi pare rău.
— Nu-i nimic, zise Juliana.
— Ştiţi, doamnă Frink, am învăţat atâtea din judo. Mai multe decât din Zen. Vroiam să vă spun.
— Subţiaţi-vă şoldurile prin metoda Zen, spuse Juliana. Slăbiţi printr-un satori fără efort. Iertaţi-mă, domnişoară, sunt distrată.
Domnişoara Davis zise:
— V-au făcut să suferiţi mult?
— Cine?
— Japonezii. Înainte să învăţaţi să vă apăraţi.
— A fost înspăimântător, spuse Juliana. N-aţi fost niciodată acolo, pe Coastă. Unde sunt ei.
— N-am fost niciodată afară din Colorado, răspunse domnişoara Davis, cu vocea alterată de timiditate.
— S-ar putea întâmpla aici, zise Juliana. S-ar putea hotărî să ocupe şi regiunea asta.
— Nici chiar aşa!
— Nu ştii niciodată ce au de gând, zise Juliana. Îşi ascund adevăratele intenţii.
— Ce… v-au pus să faceţi?
Domnişoara Davis, strângându-şi geanta la piept cu ambele mâini se dădu mai aproape, în întunericul serii, să asculte.
— Totul, zise Juliana.
— Ah, Doamne. M-aş opune.
Juliana se scuză şi se îndreptă către duşul liber; se mai apropia cineva de el, cu un prosop pe braţ.
Mai târziu, stătea într-un separeu la Tasty Charley's Hamburgers[24], citind meniul fără să-l vadă. Tonomatul cânta muzică proastă; chitară electrică şi gemete sentimentale… aerul era încărcat cu fum de grăsime arsă. Şi totuşi, locul era cald şi strălucitor şi-i plăcea. Prezenţa şoferilor de pe camioane la tejghea, chelneriţa, masivul jucător irlandez, cu haina lui albă, dând restul la casă.
Zărind-o, Charley se apropie s-o servească el însuşi. Zâmbind larg, zise, cu vorbirea lui tărăgănată:
— Vrea ceai, domnişoara?
— Cafea, zise Juliana, suportând umorul frust al bucătarului.
— Aşa, deci, făcu Charley dând din cap.
— Iar hamburgerul fierbinte, cu carnea în sucul ei.
— Nu şi un bol cu supă cuib de şobolan? Sau poate creier de capră fript în ulei de măsline?
Doi şoferi de camion, răsucindu-se în scaunele lor, rânjiră şi ei la auzul glumelor. Şi în plus, le făcu plăcere să remarce cât era de atrăgătoare. Chiar şi fără glumele bucătarului, şoferii s-ar fi holbat la ea. Lunile de judo activ îi dăduseră un tonus muscular neobişnuit; ştia cât de bine se ţinea şi ce însemna asta pentru silueta ei.
Totul ţine de muşchii umărului, se gândi ea când le întâlni privirile. Şi la dansatori, la fel. N-are nici o legătură cu mărimea. Trimiteţi-vă nevestele la sala de sport şi vi le învăţăm. Şi-o să fiţi mai mulţumiţi în viaţă.
— Păstraţi distanţă, îi avertiză bucătarul pe şoferi, făcându-le cu ochiul. Vă azvârle la cutie.
Ea îl întrebă pe cel mai tânăr dintre şoferi:
— De unde sunteţi?
— Missouri, ziseră amândoi.
— Sunteţi din Statele Unite? întrebă ea.
— Eu sunt, zise cel mai în vârstă. Philadelphia. Am acolo trei copii. Cel mai mare are unsprezece ani.
— Ascultaţi, spuse Juliana. Este… uşor să faci rost de o slujbă bună acolo?
Şoferul mai tânăr zise:
— Sigur. Dacă ai pielea de culoarea care trebuie.
El însuşi avea o faţă cam întunecată şi păr negru, creţ. Expresia îi devenise ostilă şi amărâtă.
— E broscar, zise cel mai în vârstă.
— Bine, făcu Juliana, dar n-a câştigat Italia războiul?
Îi zâmbi şoferului cel tânăr, dar el nu-i răspunse. În schimb ochii întunecaţi îi luciră mai puternic şi, brusc, se întoarse în altă parte.
Îmi pare rău, se gândi. Dar nu spuse nimic. N-am cum să te ajut, pe tine sau pe oricine altcineva, să nu mai fi brunet. Se gândi la Frank. Mă întreb dacă n-o fi murit deja. Vorbea ce nu trebuie; nu era pe linie. Nu, se gândi. Oarecum, îi place pe japonezi. Poate se identifică cu ei pentru că sunt urâţi. Ea îi spusese întotdeauna că era urât. Pori largi. Nas mare. Pielea ei era fină, neobişnuit de fină. A pierit fără mine? Un ciripitor e un ciripoi[25], un neam de pasăre. Şi se zice că păsările pe limba lor pier.
25
Joc de cuvinte bazat pe pronunţia relativ asemănătoare a trei cuvinte: Frink, numele lui Frank, fink = ciripitor (engl.) şi finch = pasăre mică, cu cioc scurt şi gros (engl.)