— Plecaţi iar la drum, la noapte? îl întrebă ea pe şoferul cel tânăr, italian.
— Mâine.
— Dacă nu eşti fericit în Statele Unite, de ce nu treci definitiv dincolo? zise ea. Eu am trăit în Stâncoşi[26] mult timp şi nu este chiar aşa rău. Am trăit pe Coastă, în San Francisco. Şi ei au chestia asta cu pielea, acolo.
Aruncându-i o privire scurtă, cum stătea sprijinit de tejghea, tânărul italian zise:
— Doamnă, e destul de rău să trebuiască să petreci o zi sau o noapte într-un oraş ca ăsta. Să trăiesc aici? Cristoase… dacă aş putea face rost de orice alt gen de slujbă, să nu mai trebuiască să fiu pe drum, să mănânc în locuri ca ăsta…
Observând că bucătarul era roşu, încetă să mai vorbească şi începu cafeaua.
Şoferul mai în vârstă îi spuse:
— Joe, eşti un snob.
— Ai putea trăi în Denver, zise Juliana. Acolo e mai frumos.
Vă ştiu eu pe voi, americanii din Est, se gândi. Vă plac distracţiile. Visaţi la preriile nesfârşite. Stâncoşii ăştia-s tocmai la dracu-n praznic. Aici nu s-a mai întâmplat nimic dinainte de război. Bătrâni la pensie, ţărani, proşti, tolomaci, sărmani… iar toţi băieţii isteţi s-au adunat în est, la New York, au trecut graniţa, legal sau ilegal. Pentru că, se gândea ea, acolo sunt banii, banii grămadă, din industrie. Expansiunea. Investiţiile germane au făcut multe… nu le-a luat mult să construiască baza materială a Statelor Unite.
Bucătarul zise, pe un ton aspru şi supărat:
— Amice, nu-i iubesc din cale afară pe evrei, dar am văzut pe câţiva dintre refugiaţii evrei fugind din Statele Unite ale voastre în '49 şi puteţi să vă păstraţi Statele Unite. Dacă aveţi o mulţime de posibilităţi de a câştiga uşor banii este pentru că i-au furat pe evreii ăia atunci când i-au zburat din New York cu un şut în spate, cu nenorocita aia de Lege Nuremberg, nemţească. Când eram puşti, am locuit în Boston şi nu m-am dat deloc în vânt după evrei, dar nu m-am gândit niciodată că am să văd trecând în Statele Unite legea aia nazistă, rasistă, chiar dacă am pierdut războiul. Mă miră că nu eşti în armatele Statelor Unite, pregătindu-te să invadezi vreo mică republică sud-americană, ca front pentru nemţi, ca să-i poată împinge pe japonezi încă puţin înapoi…
Amândoi şoferii erau în picioare, cu feţele crispate. Cel mai în vârstă luă de pe tejghea o sticlă cu Ketchup şi o apucă de gât. Bucătarul, fără să se întoarcă cu spatele la ei se dădu înapoi până ce degetele îi atinseră una dintre ţepuşele lui pentru friptură. O trase afară şi o strânse în pumn.
Juliana zise:
— Denverul îşi face o pistă de-aia rezistentă la temperaturi mari, să poată ateriza acolo rachetele Lufthansei.
Nici unul dintre cei trei bărbaţi nu se mişcă şi nu spuse nimic. Ceilalţi clienţi stăteau păstrând tăcerea.
În cele din urmă, bucătarul zise:
— A trecut una, pe seară.
— Nu se ducea spre Denver, spuse Juliana. Mergea spre vest, spre Coastă.
Încet-încet, cei doi şoferi se aşezară la loc. Cel mai în vârstă mormăi:
— Mereu uit, sunt puţini galbeni pe aici.
Bucătarul zise:
— Nici un japonez n-a ucis evrei, în război sau după. Nici un japonez n-a construit cuptoare.
— Cu atât mai rău, zise şoferul în vârstă.
Dar, luându-şi ceaşca de cafea, se apucă iar să mănânce.
Galbeni, se gândi Juliana. Da, cred că-i adevărat. Îi iubim pe japonezi, pe aici.
— Unde staţi? întrebă, adresându-i-se celui mai tânăr dintre şoferi, Joe. Peste noapte.
— Nu ştiu, răspunse el. Doar ne-am dat jos din camion şi-am intrat aici. Nu-mi place statul ăsta. Poate am să dorm în maşină.
— Motelul Honey Bee nu-i prea rău, zise bucătarul.
— Okay, zise şoferul cel tânăr. Poate am să stau acolo. Dacă nu-i deranjează că sunt italian.
Avea un accent pronunţat, cu toate că încerca să-l ascundă.
Privindu-l, Juliana se gândi, idealismul îl face atât de amar. Cere prea mult de la viaţă. Mereu în mişcare, fără odihnă şi încordat. Şi eu sunt la fel; n-am putut să stau pe Coasta de Vest şi până la urmă n-am să fiu în stare să rezist nici aici. Nu aşa erau cei de demult? Dar, se gândi, acum graniţa nu-i aici, e pe alte planete.
Se gândi: El şi cu mine am putea semna pentru una din rachetele alea de colonizare. Nemţii însă l-ar respinge pe el din cauza pielii iar pe mine din cauza părului negru. Feţii ăia frumoşi palizi, nordici, S.S.- işti, din castelele de antrenament din Bavaria. Tipul ăsta — Joe şi mai cum — nici măcar nu are pe faţă expresia corectă; ar trebui să aibă înfăţişarea aia rece, dar oarecum entuziastă, ca şi cum n-ar crede în ni-mic şi totuşi ar avea credinţă absolută. Da, ei aşa sunt. Nu sunt idealişti, ca Joe şi ca mine, sunt cinici cu o credinţă totală. E un fel de de-fect al creierului, ca o lobotomie — mutilarea pe care o fac psihiatrii germani ca un slab substitut pentru psihoterapie.
Problema lor, hotărî ea, este cu sexul; au făcut ceva prostesc în anii treizeci cu asta, iar acum e şi mai rău. A început Hitler cu… ce era? Sora lui? Mătuşa? Nepoata? Şi familia lui era deja degenerată; mama şi tatăl lui erau veri. Toţi comit incest, întorcându-se la păcatul originar de a pofti la propriile lor mame. De asta au ei elita blonzilor feţi-frumoşi S.S., zâmbetul ăla îngeresc prostesc, inocenţa aia de prunci bălai; se păstrează pentru Mama. Sau unul pentru altul.
Şi cine-i Mama pentru ei? se întrebă ea. Conducătorul, Herr Bormann, despre care se crede că este pe moarte. Sau… Cel Bolnav.
Bătrânul Adolf, aflat probabil într-un sanatoriu, pe undeva, târându-şi paralizia senilă. Sifilisul creierului, datând din vremurile de mizerie, când trăia de azi pe mâine în Viena… pardesiu lung, negru, lenjerie murdară, hoteluri ieftine.
Evident, a fost răzbunarea sardonică a lui Dumnezeu, exact ca în filmele mute. Omul acela îngrozitor, doborât de o mizerie interioară, pedeapsa dintotdeauna pentru ticăloşia bărbatului.
Iar partea oribilă era că Imperiul German actual era un produs al acelui creier. La început un partid politic, apoi o naţiune, apoi jumătate din lume. Şi înşişi naziştii o diagnosticaseră, o identificaseră; vraciul acela care îl tratase pe Hitler, doctorul acela, Morell, care-i prescrisese lui Hitler un medicament brevetat, numit "Pastilele Antigas ale doctorului Koester", fusese la origine specialist în boli venerice. Toată lumea o ştia, dar cu toate astea, vorbăria conducătorului încă era venerată, încă era Sfântă Scriptură. Vederile lui infectaseră o civilizaţie până acum şi, precum sporii otrăvitori, blondele regine naziste oarbe fâsâiau de pe Pământ către alte planete, răspândind contaminarea.
Cu ce te alegi din incest: nebunie, orbire, moarte.
Brrr. Se cutremură.
— Charley, îl strigă pe bucătar. Eşti gata cu comanda mea?
Se simţea absolut singură; ridicându-se în picioare, se duse la bar şi se aşeză lângă maşina de marcat.
Nimeni nu a băgat de seamă, cu excepţia tânărului şofer italian; ochii lui negri erau aţintiţi asupra ei. Joe, aşa îl chema. Joe şi mai cum? se întrebă ea.
Mai aproape de el, acum, văzu că nu era chiar aşa de tânăr cum crezuse. Greu de zis; intensitatea dimprejurul lui îi perturba judecata. Îşi trecea întruna mâna prin păr, pieptănându-şi-l înspre spate, cu degetele rigide, încovoiate. Este ceva special cu omul ăsta, se gândi ea. Respiră… moarte. O enerva şi cu toate astea o atrăgea. Acum, şoferul mai în vârstă îşi înclină capul şi-i şopti ceva. Apoi o scrutară amândoi, de astă dată cu o privire care nu era obişnuitul interes masculin.