- Ah, acum pui degetul pe-o rană pe care mulţi o simt! zise Beregond. Dar poate că lucrurile se vor schimba după ce se întoarce Faramir. E cutezător, mult mai cutezător decât îl cred mulţi; în ziua de azi oamenilor le vine greu să-şi închipuie că un căpitan poate fi înţelept şi ştiutor într-ale baladelor şi datinilor de demult şi-n acelaşi timp un bărbat viteaz şi iute la minte când e pe câmpul de bătălie. Aşa e Faramir. Mai puţin nesăbuit şi avântat ca Boromir, dar la fel de hotărât. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ce poate el face? Nu putem lua cu asalt munţii de… de pe tărâmul celălalt. Avem bătaie scurtă şi nu putem lovi decât dacă se apropie îndeajuns duşmanul. Iar atunci mâna trebuie să ne fie tare grea! mai zise el lovind mânerul săbiei.
Pippin îl privi: înalt, mândru, impunător, ca toţi bărbaţii pe care-i întâlnise în ţara asta; şi cu sclipiri în ochi atunci când vorbea de lupte. „Vai mie! Îmi simt mâna uşoară ca un fulg, gândi el, dar de spus nu spuse nimic. Zicea Gandalf ceva de un pion? O fi; dar de partea cealaltă a tablei de şah.”
Şi au tot vorbit până când soarele a ajuns în tăria cerului şi deodată clopotele prinseră a bate amiaza, iar în Citadelă începu agitaţia; căci cu toţii, în afară de sentinele, se duceau la masă.
- Vii cu mine? întrebă Beregond. Azi mă poţi însoţi la popota mea. Nu ştiu la ce companie vei fi trimis; ori poate că Seniorul te va păstra pentru treburile sale. Dar vei fi bine venit. Şi e bine să întâlneşti cât mai mulţi oameni, cât mai e încă vreme.
- Vin bucuros, spuse Pippin. Mă simt singur, ca să-ţi spun adevărul. Cel mai bun prieten al meu a rămas în Rohan şi n-am mai avut pe nimeni cu care să stau de vorbă sau să glumesc. Nu s-ar putea totuşi să vin în compania ta? Tu eşti căpitanul? Pentru că dacă eşti, poate îţi stă în putere să mă iei la tine, sau să pui o vorbă bună pentru mine?
- Ne, ne, râse Beregond. Nu-s eu căpitanul. N-am nici slujbă, nici rang, nici putere, sunt doar un oştean simplu din Compania a Treia a Citadelei. Cu toate acestea, jupâne Peregrin, e la mare cinste în Oraş să fii oştean al Strajei Turnului din Gondor, şi asemenea oameni se bucură de respect în ţară.
- Văd că n-am cale de-ntors, îşi acceptă Pippin soarta. Du-mă înapoi în camera noastră şi dacă nu-l găsesc pe Gandalf acolo, o să merg unde voieşti - ca oaspete al domniei-tale.
Gandalf nu era în încăpere şi nu lăsase nici un mesaj; astfel că Pippin îl însoţi pe Beregond şi fu prezentat celor ce formau Compania a Treia. Din câte se părea, Beregond fu întâmpinat cu aceeaşi cinstire ca şi oaspetele său care fu primit cu braţele deschise. Se spuseseră de-acum multe în Citadelă despre însoţitorul lui Mithrandir şi despre sfatul tainic pe care-l avusese cu Senioruclass="underline" unii auziseră că un Prinţ al Piticuţilor sosise de la Miazănoapte ca să jure credinţă Gondorului şi să pună în slujba lui cinci mii de săbii. Mai erau unii care spuneau că atunci când vor veni Călăreţii din Rohan, fiecare va aduce în spatele său pe şa un războinic piticuţ, mic de stat, dar tare voinic.
Cu părere de rău, Pippin a trebuit să spulbere această poveste, numai că tot nu a putut scăpa de noul său rang, tocmai potrivit, socoteau bărbaţii aceştia, pentru cineva care a fost prietenul lui Boromir, iar Seniorul l-a primit cu atâta cinstire; i-au mulţumit că a venit în mijlocul lor; i-au ascultat poveştile şi vorbele despre ţări străine; şi i-au pus în faţă atâta mâncare şi băutură câtă îşi putea el dori. Cu adevărat, singura lui grijă era aceea de a fi „atent”, după cum îl sfătuise Gandalf, şi să nu-şi lase gura s-o ia razna, după obiceiul hobbiţilor când se află printre prieteni.
Într-un târziu, Beregond se ridică în picioare.
- De data asta ne luăm rămas-bun! zise. De-acum şi până la apus e rândul meu să fac de strajă, şi treabă au şi toţi ceilalţi de-aici, aşa cred. Dar dacă te simţi singur, aşa cum spui, poate vrei să faci un tur vesel al Oraşului. Fiul meu te-ar însoţi bucuros. Pot să spun că e un băiat bun. Dacă-ţi face plăcere, coboară până la Cercul cel mai de Jos şi întreabă unde este Vechea Casă de Oaspeţi, în Fortăreaţa Celerdain, Strada Lămpărarilor. Ai să-l găseşti acolo, cu alţi băietani care au rămas în Oraş. S-ar putea să fie lucruri demne de văzut la Poarta cea Mare înainte să se închidă.
Şi cu aceste vorbe, Beregond ieşi; curând plecară şi ceilalţi. Ziua era încă frumoasă, deşi se înceţoşa, iar vremea era caldă pentru luna martie, chiar şi acolo, departe în sud. Pippin ar fi avut chef să doarmă, dar parcă era prea mare mohoreală în încăperea aia a lor, aşa că hotărî să coboare şi să cerceteze Oraşul. Întâi trecu - la Iute ca Gândul, ca să-i ducă resturile de mâncare pe care le păstrase anume pentru el. Armăsarul le mâncă bucuros, deşi nu s-ar fi zis că ducea lipsă de ceva. Apoi îşi continuă drumul în jos, pe multe străzi ocolite.
Oamenii se uitau lung la el. Afişând o politeţe gravă, îl salutau după felul celor din Gondor, cu capul plecat şi mâinile la piept. Însă după ce trecea de ei, Pippin auzea tot felul de strigăte, căci cei aflaţi afară îi chemau pe cei dinăuntru ca să-l vadă pe Prinţul Piticuţilor, însoţitorul lui Mithrandir. Mulţi foloseau alt grai decât Limba Comună, dar în scurtă vreme a aflat măcar ce înseamnă Emil i Pheriannath, înţelegând că rangul său ajunsese în Oraş cu mult înaintea lui.
După ce străbătu multe străzi boltite şi alei şi trotuare frumoase, ajunse în sfârşit la cercul cel mai de jos şi mai mare, iar acolo fu îndrumat spre Strada Lămpărarilor, o cale largă ce cobora până la Poarta cea Mare. Găsi şi Vechea Casă de Oaspeţi, o clădire mare din piatră cenuşie, roasă de vreme, cu două aripi ce porneau de la stradă şi duceau până în spate; în faţă, o fâşie de gazon, apoi casa cu multe ferestre şi cu o verandă împodobind întreaga faţadă; veranda însăşi avea coloane şi un rând de trepte ce coborau până la gazon. Printre coloane se jucau nişte băieţandri, singurii copii pe care-i văzuse Pippin în Minas Tirith, aşa că se opri să se uite la ei. Deodată, unul dintre ei îl zări şi, cu un strigăt, sări peste fâşia de iarbă şi veni în stradă, urmat de alţi câţiva. Se proţăpi în faţa lui Pippin, măsurându-l din cap până-n picioare.
- Salutare! zise puştiul. De unde vii? Eşti străin de oraş?
- Am fost, îl corectă Pippin, dar acum se zice că am devenit un bărbat al Gondorului.
- I-auzi! făcu puştiul. Înseamnă că toţi suntem bărbaţi pe-aici. Da’ câţi ani ai şi cum te cheamă? Eu am împlinit zece şi în curând o să măsor cinci picioare înălţime. Sunt mai înalt decât tine. Numa’ că tata e Străjer, unul dintre cei mai înalţi. Tatăl tău ce e?
- La care întrebare să răspund mai întâi? Tatăl meu lucrează pământurile din Izvorul Mic, lângă Târgupitit, în Comitat. Am aproape douăzeci şi nouă de ani, care va să zică în asta te întrec; chiar dacă n-am decât patru picioare înălţime şi nu prea mai am cum creşte, decât poate în lăţime.
- Douăzeci şi nouă! fluieră băietanul a mirare. Păi eşti bătrân! La fel de bătrân ca şi unchiul meu Iorlas. Da’ pun rămăşag - adăugă el plin de speranţă - că te pot face să stai în cap sau să te răstorn pe spate.
- E cu putinţă, dacă te las eu, zise Pippin şi izbucni în râs. Şi mai gândesc că aş putea şi eu face acelaşi lucru cu tine: ştim şi noi câteva şmecherii de trântă în ţărişoara mea acolo, unde, trebuie să-ţi spun, nu prea vezi pe alţii la fel de voinici şi de puternici ca mine; şi n-am îngăduit până acum nimănui să mă răstoarne cu picioarele în sus. Aşa că, dacă e să ne măsurăm puterile, şi n-am altă cale de ieşire, se prea poate să fiu nevoit să te omor. Căci atunci când o să mai creşti puţin, o să vezi că oamenii nu-s totdeauna ceea ce par; şi chiar dacă mă vei fi luat tu drept un străinaş d-ăla bleg pe care-l poţi da gata uşor, ei bine, te avertizez: nu sunt aşa ceva, sunt din neamul piticuţilor, necruţător, curajos şi rău!