- Bravo, Took! strigă Pippin. Dar acum va intra cineva. Am şi pornit spre Tuneluri. Mai vine cineva cu mine la Târgupitit?
Pippin plecă însoţit de vreo şase flăcăi călare pe ponei.
- Ne vedem curând! strigă el. Sunt doar vreo paisprezece mile peste câmp. Mă întorc mâine dimineaţă cu o armată întreagă de Tookşi.
Înainte să dispară de tot, înghiţiţi de întunericul tot mai adânc, Merry suflă din corn în direcţia lor. Mulţimea chiui.
- Chiar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, nu vreau să ucideţi pe nimeni; nici dintre ticăloşi, decât dacă e neapărată nevoie, pentru a-i împiedica să facă rău vreunuia de-ai noştri.
- Bine! acceptă Merry. Dar de-acum ne putem aştepta în orice clipă la o vizită din partea haitei din Hobbiton. N-or să vină doar ca să negociem. Vom încerca să vorbim frumos cu ei, dar trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău. Acum însă am un plan.
- În regulă, spuse Frodo. Atunci las în seama ta totul. Tocmai atunci se apropiară în fugă câţiva hobbiţi care fuseseră trimişi spre Hobbiton.
- Vin! spuseră ei. Vreo douăzeci şi mai bine. Doi însă au apucat-o spre apus, peste câmp.
- Înseamnă că spre Răspântie, ca să mai adune câţiva, zise Cotton. Cinşpe mile dus-întors. Cu ăia nu trebuie să ne batem capu’ acu’.
Merry se apucă imediat de dat ordine. Fermierul Cotton eliberă drumul, trimiţându-i acasă pe toţi, în afară de hobbiţii mai în vârstă, care aveau arme. N-au trebuit să aştepte mult. Curând auziră voci puternice şi tropăitul unor picioare greoaie. Mai trecu puţin şi o bandă întreagă de tâlhari apăru pe drum, îndreptându-se spre ei. Când dădură cu ochii de barieră, izbucniră în râs. Nu-şi imaginau că în ţărişoara aia putea să existe ceva care să poată ţine piept la douăzeci dintre ei în acelaşi timp.
Hobbiţii deschiseră bariera şi se dădură în lături.
- Mulţam! hohotiră Oamenii. Acum fuguţa acasă, înainte să fiţi biciuiţi. Apoi, mărşăluind pe drum, începură să strige: Stingeţi luminile! Intraţi în case şi acolo să rămâneţi! Dacă nu, o să luăm cincizeci dintre voi şi-i închidem în Beciuri pentru un an întreg, înăuntru! Mahăru’ îşi pierde răbdarea.
Nimeni nu luă în seamă poruncile lor; în loc de aceasta, pe măsură ce treceau bandiţii, hobbiţii strângeau rândurile în spatele lor şi-i urmau. Când Oamenii ajunseră la foc, îl găsiră acolo pe fermierul Cotton care şedea singur-singurel şi-şi încălzea mâinile.
- Cine eşti şi ce-ţi închipui că faci aici? îl luă la rost căpetenia bandiţilor.
Fermierul Cotton îşi ridică încet privirile spre ei.
- Tocmai voiam să vă întreb acelaşi lucru, zise el. Asta nu e ţara voastră şi nu sunteţi doriţi aici.
- Tu, în schimb, eşti dorit oricum, zise căpetenia. Te vrem. Ridicaţi-l, băieţi! Beciurile-s de el, şi daţi-i ceva să-şi ţină fleanca.
Oamenii făcură un pas spre Cotton, dar se opriră brusc. În jurul se iscă un vuiet de voci şi dintr-o dată îşi dădură seama că fermierul Cotton nu era singur. Erau împresuraţi. În întuneric, la marginea cercului de lumină, se găsea un inel de hobbiţi care se furişaseră din umbre. Vreo două sute, fiecare purtând o armă de-un fel sau altul.
Merry păşi în faţă.
- Ne-am mai întâlnit, se adresă el căpeteniei, şi te-am prevenit să nu te întorci aici. Te avertizez din nou: staţi în lumină şi sunteţi înconjuraţi de arcaşi. Dacă-l atingeţi numai şi cu un deget pe acest fermier sau pe oricare altul, veţi fi ucişi. Lăsaţi jos toate armele!
Căpetenia privi înjur. Era prins în capcană. Dar nu era speriat, căci îi avea pe ortacii săi care să-l apere. Ştia prea puţine despre hobbiţi ca să înţeleagă în ce primejdie se afla. Nesăbuit, hotărî să lupte. Nu-i va fi greu să scape din încercuire, îşi închipuia el.
- Pe ei, băieţi! strigă el. Beliţi-i!
Cu un cuţit lung în mâna stângă şi o bâtă în dreapta, se repezi spre cercul hobbiţilor, încercând să treacă cu forţa şi să fugă înapoi în Hobbiton. Ţinti o lovitură năprasnică asupra lui Merry care se găsea în drumul lui. În clipa următoare căzu mort, cu patru săgeţi înfipte în el.
Asta a fost de-ajuns pentru ceilalţi. Se predară. Hobbiţii le luară armele, iar pe ei îi legară unul de altul şi-i duseră într-o cocioabă goală, construită chiar de ei, şi acolo îi legară fedeleş de mâini şi de picioare şi-i încuiară înăuntru sub pază. Căpetenia moartă fu târâtă din drum şi îngropată.
- Pare cam prea simplu, nu-i aşa? întrebă Cotton. Am spus eu că-i putem dovedi. Da’ aveam nevoie de o chemare. Te-ai întors chiar la timp, domnu’ Merry.
- Încă mai sunt multe de făcut, zise el. Dacă ai socotit bine, înseamnă că n-am isprăvit decât cu o mână de bandiţi. Dar acum e întuneric. Cred că următoarea lovitură trebuie să aştepte până mâine dimineaţă, când ne vom duce la şef.
- De ce să nu mergem acum? întrebă Sam înflăcărat. Încă nu-i trecut de şase. Şi vreau să-l văd pe unchiaş. Ştiţi cumva ce s-a ales de el, domnu’ Cotton?
- N-o duce prea bine, da’ nici prea rău, Sam, răspunse fermierul. Ăştia a săpat peste tot în Puşcă-ntraistă şi asta a fost o lovitură tare tristă pentru el. Stă acu’ în una din casele alea noi pe care le-a zidit Oamenii şefului, când încă mai făceau şi altele decât să dea foc şi să jefuiască: cam la o milă de capătul lui Lângă Ape. Da’ vine pe la mine când apucă şi am grijă să-l hrănesc mai bine decât apucă ăia săraci de tot. Asta împotriva Regulilor, să fim înţeleşi. L-aş fi ţinut cu mine, da’ nu-i îngăduit aşa ceva.
- Mulţam, domnu’ Cotton, şi n-am să uit asta, spuse Sam. Da’ vreau să-l văd. Şefu’ ăla şi Sharkey ăla, cum li se spune, pot să pricinuiască mare rău înainte de venirea dimineţii.
- Bine, Sam, acceptă Cotton. Alege-ţi unu’ sau doi băieţi şi duceţi-vă să-l aduceţi la mine acasă. Nu-i nevoie să te apropii de vechiu’ Hobbiton peste Apă. Sally al meu o să-ţi arate drumu’.
Sam plecă. Merry alese grupurile care să facă de strajă peste noapte în jurul satului şi la bariere. Apoi el şi Frodo plecară împreună cu fermierul Cotton. Statură cu întreaga familie în bucătăria caldă, iar fermierul şi ai lui le puseră câteva întrebări politicoase despre călătoriile lor, dar abia dacă ascultau răspunsurile: gândul lor era la ceea ce se petrecuse în Comitat.
- Totu’ a-nceput cu Bubosu’, cum îi spunem noi, povesti fermierul Cotton, şi a-nceput la scurtă vreme după plecarea dumitale, domnu’ Frodo. Avea tot felu’ de bazaconii-n cap, Bubosu’ ăsta voia ca totu’ să fie al lui şi dup-aia să poruncească-n dreapta şi-n stânga. Curând s-a aflat că avea mai mult decât era bine pentru el; şi mereu punea mâna pe tot mai mult, numa’ că de unde făcea rost de bani nimeni n-ar fi putut spune: mori, slădării, hanuri, ferme, plantaţii de rădăcina-pipei. Din cât se pare, moara Iu’ Roşcovanu’ o cumpărase înainte de-a veni la Fundătura.
Bunînţeles că începuse cu averea din Meleagu’ de la Miazăzi, rămasă de la tătâne-său; şi-am auzit că vindea buruienile cele mai bune şi vreun an sau doi le-a tot trimis pe alte meleaguri. Da’ la sfârşitu’ anului trecut a-nceput să scoată peste hotare lăzi întregi, nu numa’ buruieni. Şi recolta s-a tot împuţinat şi venea şi iarna. Lumea s-a înfuriat, da’ el a ştiut cum să le răspundă. Şi-atunci a venit mulţi Oameni, mai cu seamă bandiţi din ăştia, în care mari, unii ca să plece cu carele pline către miazăzi, alţii însă ca să rămână. Şi după ăştia a venit şi mai mulţi. Şi înainte să ne dezmeticim noi, se şi aşezaseră ba ici, ba colo, în tot Comitatu’ şi tăiau copacii şi săpau şi-şi construiau şoproane şi case după placul lor. La început Bubosu’ a plătit tot ce luau şi toate stricăciunile, da’ n-a trecut mult şi-a început ei să dea porunci în dreapta şi-n stânga şi să ia tot ce poftea.