Bandiţii înaintau tropăind pe Drumul de Miazăzi şi, fără să se oprească o luară pe Drumul care ducea în Lângă Ape şi urca printre maluri înalte ce se terminau în partea de sus cu garduri vii joase. La un cot, să fi tot fost vreo patru sute de picioare de la drumul principal, dădură peste ditamai bariera improvizată din căruţe vechi răsturnate. Asta îi făcu să se oprească în sfârşit. În aceeaşi clipă, băgară de seamă că, de ambele laturi, de-a lungul gardurilor ce se aflau chiar deasupra capetelor lor, erau înşiraţi hobbiţi. În spatele lor, alţi hobbiţi împingeau şi mai multe căruţe ce stătuseră ascunse pe un câmp din apropiere, astfel că şi calea de întoarcere le era blocată. De deasupra se auzi o voce: era a lui Merry.
- Vasăzică, aţi nimerit într-o capcană şi amicii voştri din Hobbiton au păţit la fel, şi unul este mort, iar ceilalţi au fost luaţi prizonieri. Depuneţi armele! Apoi depărtaţi-vă douăzeci de paşi şi aşezaţi-vă. Cine-ncearcă să fugă, va muri pe loc.
Bandiţii însă nu se lăsau intimidaţi cu una-cu două. Câţiva se supuseră, dar imediat săriră ceilalţi cu gura, astfel că prinseră din nou curaj. Vreo douăzeci se năpustiră asupra căruţelor. Şase căzură săgetaţi, dar restul reuşiră să scape, omorâră doi hobbiţi şi se risipiră spre Cornu Împădurit. Mai căzură doi în timp ce fugeau. Merry suflă cu putere în corn şi alţi corni îi răspunseră din depărtare.
- N-or să ajungă departe, spuse Pippin. Peste tot acolo sunt vânătorii noştri.
Oamenii prinşi în capcană, vreo optzeci câţi mai rămăseseră, încercară să scape căţărându-se peste bariere şi pe maluri, astfel că hobbiţii se văzură nevoiţi să tragă în ei cu săgeţi sau să-i spintece cu topoarele. Dar mulţi dintre cei mai vânjoşi şi mai disperaţi scăpară prin partea dinspre apus, atacându-şi vrăjmaşii cu furie, fiind acum mai curând porniţi să ucidă decât să fugă. Căzură răpuşi câţiva hobbiţi, ceilalţi şovăiau, când Merry şi Pippin, care erau în partea răsăriteană, veniră de partea ceastălaltă şi se aruncară asupra ticăloşilor. Merry însuşi îşi înfipse sabia în căpetenia lor, o brută cu ochi saşii, ca un orc din cei mari. Apoi îşi regrupă forţele, făcând un cerc mare de arcaşi în jurul Oamenilor care mai rămăseseră în viaţă.
Într-un târziu, lupta se sfârşi. Aproape şaptezeci de bandiţi zăceau morţi pe câmp şi vreo doisprezece fuseseră făcuţi prizonieri. Dintre hobbiţi muriseră nouăsprezece şi aproape treizeci erau răniţi. Încărcară bandiţii morţi în căruţe şi-i duseră la o veche groapă de nisip din apropiere, unde îi îngropară: în Groapa Bătăliei, cum avea să se numească mai apoi. Pe hobbiţii răpuşi îi aşezară unul lângă altul într-un mormânt săpat în coasta dealului, unde mai târziu a fost aşezată o lespede mare, înconjurată de o grădină. Astfel s-a încheiat Bătălia de la Lângă Ape, în 1419, ultima bătălie purtată în Comitat şi singura de la cea din 1147 de la Câmpiile Verzi, departe în Meleagul de la Miazănoapte. Ca urmare, cu toate că, din fericire, a costat puţine vieţi, îşi are un capitol aparte în Cartea Roşie, iar numele tuturor celor care au luat parte la ea au fost consemnate într-un Sul pe care istoricii Comitatului îl învăţau pe de rost. Faima şi prosperitatea de care s-a bucurat ulterior familia Cotton din acea vreme datează; dar primii în lista de pe Sul se află, fără doar şi poate, numele Căpitanilor Meriadoc şi Peregrin.
Frodo luase şi el parte la bătălie, dar nu-şi scosese sabia din teacă, rostul lui de căpătâi fiind acela să-i împiedice pe hobbiţii furioşi de uciderea semenilor lor, să nu-i măcelărească pe acei duşmani care-şi aruncau armele. După ce s-a încheiat lupta şi s-au da ordinele pentru împlinirea celorlalte rânduieli, Merry, Pippin şi Sam i se alăturară lui Frodo şi tuspatru se întoarseră în sat împreună cu fermierul Cotton şi ai lui. Mâncară un prânz târziu după-masă, apoi Frodo zise oftând:
- Cred că a sosit vremea să ne ocupăm de „şef.”.
- Da, cu cât mai repede cu atât mai bine, consimţi Merry. Şi să nu aveţi milă! El e vinovatul pentru că i-a adus pe aceşti bandiţi şi pentru tot răul făcut de aceştia.
Fermierul Cotton strânse vreo douăzeci şi ceva de hobbiţi voinici.
- Asta pentru că n-avem cum şti de n-or mai fi alţi bandiţi la Fundătura, explică el.
Porniră pe jos, în frunte cu Frodo, Sam, Merry şi Pippin.
Era unul dintre cele mai triste momente din viaţa lor. Marele horn se înălţa în faţa lor; şi cu cât se apropiau mai mult de bătrânul sat de peste Apă, printre şiruri de case noi şi mizere de-o parte şi de alta a drumului, văzură noua moară în toată urâţenia ei, posomorită şi răpănoasă: o clădire masivă din cărămidă, încălecând râul şi spurcându-i apele cu o scursură grea de aburi şi duhoare. De-a lungul Drumului spre Lângă Ape, toţi copacii fuseseră doborâţi.
Traversând podul şi ridicându-şi privirile spre Măgură, simţiră că li se opreşte respiraţia în piept. Nici măcar ceea ce întrezărise Sam în Oglindă nu-l pregătise pentru ceea ce le era dat să vadă acum. Hambarul cel Vechi, de pe partea apuseană, fusese dărâmat, în locul lui fiind ridicate şiruri de şoproane smolite, castanii dispăruseră fără urmă. Terasele şi gardurile vii - praf şi pulbere. Care mari se îngrămădeau de-a valma pe-un tăpşan fără fir de iarbă. Puşca-ntraistă, rândul de vizuini ale hobbiţilor, stătea căscat ca o carieră de nisip şi pietriş. Fundătura, aflată mai sus, nu se zărea din Pricina unui talmeş-balmeş de barăci mai mari.
- L-au tăiat! urlă Sam. Au tăiat Copacul Petrecerii!
Şi arătă cu mâna spre locul unde se aflase copacul sub care Bilbo îşi ţinuse Discursul de Adio. Acum zăcea retezat şi mort în câmp. Ca şi când acesta fusese picătura ce-a revărsat paharul, Sam izbucni în plâns.
Un hohot de râs îl făcu pe Sam să-şi înghită restul lacrimilor. Peste zidul scund al ogrăzii morii stătea aplecat un hobbit ursuz, chipul îi era mânjit de funingine şi mâinile aşijderea.
- Nu-ţi place, Sam? rânji el. Da’ tu întotdeauna-i fost slab de inimă. Credeam c-ai plecat cu o corabie de-a ălora de care tot băteai câmpii, să pluteşti pe mare. Ce-ţi veni să te-ntorci? Acu’ avem treabă de făcut în Comitat.
- Văd, spuse Sam. Timp să te speli n-ai, da’ să sprijini zidul ai. Da’ ascultă la mine, jupân Roşcovan, am nişte poliţe de plătit în satu’ ăsta, aşa că isprăveşte cu rânjitu’, că altfel ţi se ridică nota de n-ai s-o poţi duce.
Ted Roşcovanul trase un scuipat peste zid.
- Haida-de! pufni el. Nu te poţi atinge de mine. Îs prieten cu Mahăru’. Da’ el o să se atingă de tine, n-ai grijă, dacă mă mai ameţeşti mult cu meliţa aia a ta.
- Nu-ţi mai răci gura de pomană cu măscăriciul ăsta, Sam! îl sfătui Frodo. Sper să nu fie mulţi hobbiţi care să se fi schimbat în halul ăsta. Ar fi o pacoste mult mai rea decât tot răul pe care l-au făcut Oamenii.
- Eşti jegos şi neobrăzat, Roşcovane, spuse Merry. Şi ţi-ai făcut greşit toate socotelile. Tocmai mergem la Măgura să-l scoatem de-acolo pe nepreţuitul tău Mahăr. Cu Oamenii lui am isprăvit.
Ted căscă gura ca un peşte pe uscat, căci abia acum băgă de seamă escorta care, la un semn al lui Merry, începu să traverseze podul. Sări jos de pe zid, se repezi în moară şi de acolo ieşi val-vârtej cu un corn în care suflă din toţi bojocii.
- Vezi să nu rămâi fără aer! râse Merry. Eu am unul mai bun. Şi ridicându-şi cornul de argint, suflă în el, şi chemarea lui limpede răsuna peste Măgură, şi din toate vizuinile, şi şoproanele, şi casele prăpădite din Hobbiton răspunseră glasuri de hobbiţi care se revărsau afară şi, cu strigăte şi urale li se alăturară, urcând împreună drumul spre Fundătura.