În vârful uliţei, ceata se opri, lăsându-i pe Frodo şi ai săi să-şi continue drumul singuri; în sfârşit ajunseră la locul atât de drag lor odinioară. Grădina era plină de colibe şi şuri, unele atât de aproape de vechile ferestre dinspre apus, încât le luase de tot lumina. Peste tot mormane de gunoaie şi resturi. Uşa era plină de crăpături; lanţul clopoţelului atârna desprins din perete şi clopoţelul nu mai suna. Bătură la uşă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă o împinseră şi uşa se deschise singură. Intrară. Înăuntru - duhoare, murdărie, dezordine: din câte se părea, locul nu mai era locuit de-o bucată bună de vreme.
- Unde se ascunde mizerabilul ăla de Lotho? întrebă Merry. Scotociseră în fiecare încăpere şi în afară de şobolani şi şoareci nu dăduseră peste nici un alt suflet viu. Să-i punem pe ceilalţi să caute în şoproane?
- E mai rău ca-n Mordor! spuse Sam. Într-un fel chiar cu mult mai rău. Adică te trăsneşte dintr-o dată, ca să zic aşa; pentru că eşti acasă, dar ţi-o aminteşti cum arăta înainte de a ajunge în ruină.
- Da, e Mordorul, spuse şi Frodo. Una din lucrările sale. Saruman n-a încetat o clipă să-i desăvârşească opera, chiar şi atunci când îşi închipuia că trudeşte pentru sine. La fel s-a întâmplat şi cu aceia care s-au lăsat amăgiţi de Saruman, aşa ca Lotho.
Merry privi înjur îngrozit şi scârbit.
- Haide afară! spuse. Dacă aş fi ştiut ce mare rău a făcut Saruman, până-n cot mi-aş fi vârât pumnul în gâtlejul lui.
- De bună seamă, de bună seamă! Dar n-ai făcut-o, aşa că pot să vă urez bun-venit acasă.
În prag stătea însuşi Saruman, arătând bine hrănit şi peste măsură de încântat; ochii lui scăpărau cu răutate şi amuzament. Frodo se dumiri dintr-o dată.
- Sharkey! strigă el. Saruman izbucni în râs.
- Vas’ că ai auzit de numele ăsta, nu-i aşa? Aşa-mi spuneau cam toţi ai mei în Isengard. Poate în semn de dragoste pentru mine[11]. Dar desigur că nu v-aţi aşteptat să mă vedeţi aici.
- Eu nu, recunoscu Frodo. Însă ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. O răutate mică, dar mârşavă: m-a prevenit Gandalf că încă mai eşti în stare de aşa ceva.
- În stare şi-ncă cum, zise Saruman, şi n-aş spune că e mică. Ce-am mai râs de voi, măi senioraşi hobbiţei, călăreaţi cu toate mărimile alea şi vă simţeaţi atât de apăraţi şi eraţi atât de încântaţi de măruntele voastre fiinţe. Gândeaţi că v-aţi descurcat cum nu se poate mai bine şi acum vă puteţi întoarce acasă ţanţoşi nevoie mare, la un trai tihnit în ţara voastră. Casa lui Saruman se poate duce de râpă, el poate fi aruncat pe drumuri, dar de-ale voastre nu se poate atinge nimeni. Oho, nu! Gandalf se va îngriji de trebuşoarele voastre.
Saruman izbucni din nou în râs.
- Dar nu e el omul ăla! După ce uneltele şi-au împlinit rostul, le aruncă. Voi însă vă ţineţi scai de el, trândăviţi, staţi la taclale, faceţi de două ori drumul. „Mă rog, dacă-s neghiobi, eu o să ajung înaintea lor şi le dau o lecţie”, mi-am zis eu. „Rău cu rău se plăteşte.” Lecţia ar fi fost şi mai amară dacă mi-aţi fi dat ceva mai mult timp şi mai mulţi Oameni. Dar am făcut şi aşa destule ca să vă vină greu să le îndreptaţi sau să le îndepărtaţi din vieţile voastre. Şi-mi va fi foarte plăcut să mă gândesc la asta şi să le pun în balanţă cu propriile mele suferinţe.
- Păi, dacă asemenea lucruri îţi fac plăcere, zise Frodo, chiar că mi-e milă de tine. Mă tem că vei găsi plăcere doar în amintiri. Hai, acum să pleci şi să nu te mai întorci niciodată!
Hobbiţii din sate îl văzuseră pe Saruman ieşind din una dintre colibe şi iute se buluciseră la intrarea în Fundătura. Când auziră porunca lui Frodo, prinseră a murmura furioşi:
- Nu-l lăsaţi să plece! Omorâţi-l! E un ticălos şi-un ucigaş. Omorâţi-l. Saruman privi la feţele lor duşmănoase şi zâmbi.
- Omorâţi-l! îngână el. Omorâţi-l, dacă credeţi că sunteţi de-ajuns, vitejii mei hobbiţi! Se îndreptă de spate şi îşi aţinti asupra lor privirea întunecată a ochilor lui negri. Dar să nu gândiţi că, dacă am pierdut tot ce aveam, mi-am pierdut şi toată puterea! Cine mă loveşte va fi blestemat. Şi dacă sângele meu pângăreşte Comitatul, ţara voastră se va veşteji şi nicicând nu va mai fi tămăduită.
Hobbiţii bătură în retragere. Dar Frodo nu se lăsă intimidat:
- Să nu-l credeţi! Şi-a pierdut toată puterea, în afară de glas care încă vă mai poate speria şi amăgi. Dar nu-l voi ucide. Nu are rost să răspunzi cu răzbunare la răzbunare: nu aşa îndreptăm lucrurile. Te du, Saruman, pe unde-i mai iute!
- Vierme! Vierme! strigă Saruman; şi dintr-o cocioabă din apropiere se ivi Limbă de Vierme, târându-se aproape ca un câine. Hai la drum, din nou, Vierme! zise Saruman. Sătenii ăştia de treabă şi senioraşii lor ne dau din nou cu şutul. Haide!
Saruman se întoarse să plece şi Limbă de Vierme porni şonticăit în urma lui. Dar chiar când Saruman trecu pe lângă Frodo, în mâna lui luci o lamă de cuţit şi-n clipa următoare o înfipse în hobbit. Lama nimeri în zaua ascunsă şi se frânse. Câţiva hobbiţi, cu Sam în frunte, se repeziră strigând şi-l trântiră pe netrebnic la pământ. Sam scoase sabia.
- Nu, Sam! îl opri Frodo. Nici măcar acum să nu-l ucizi. Căci nu m-a rănit. Şi, oricum, nu vreau să fie omorât în starea asta ticăloasă în care se află. Odată a fost mare, de o nobleţe asupra căreia n-ar trebui să îndrăznim să ridicăm mâna. A decăzut şi este peste puterile noastre să-l lecuim; dar, cu toate acestea, i-aş cruţa viaţa, nădăjduind că poate îşi va găsi leacul într-o bună zi.
Saruman se ridică în picioare şi se uită lung la Frodo. În ochii lui se desluşea un amestec ciudat de uimire, respect şi ură.
- Ai crescut, Piticuţule, zise el. Da, ai crescut foarte mult. Eşti înţelept şi crud. Îmi lipseşti răzbunarea de toată dulceaţa ei, şi-acum trebuie să plec de-aici cu amar în suflet şi îndatorat milosteniei tale. Urăsc milostenia asta şi te urăsc pe tine! Ei bine, voi pleca, şi nu-ţi voi mai pricinui necazuri. Dar să nu te aştepţi să-ţi urez viaţă îndelungată şi fericire. Nu vei avea parte de nici una. Dar asta nu din pricina mea. Eu doar ţi-o prezic.
Plecă, şi hobbiţii se dădură la o parte ca să-l lase să treacă; dar încheieturile degetelor li se albiră de cât de tare strângeau armele în mâini. Limbă de Vierme şovăi, apoi îşi urmă stăpânul.
- Limbă de Vierme! strigă Frodo în urma lui. Nu trebuie să-l urmezi. Nu ştiu ca tu să-mi fi pricinuit vreun rău. Poţi să rămâi o vreme aici, să te odihneşti şi să mănânci, până prinzi puteri şi poţi pleca de unul singur.
Limbă de Vierme se opri şi privi peste umăr la el, aproape gata să rămână. Dar Saruman se răsuci pe călcâie.
- Nici un rău, zici? chicoti el. Oho, nu! Chiar şi când se furişează noaptea afară, o face doar ca să se uite la stele. Dar oare am auzit pe cineva întrebând unde se piteşte bietu’ Lotho? Tu ştii, nu-i aşa, Vierme? Nu vrei să le spui?
- Nu, nu, scheună Limbă de Vierme şi se făcu mic la pământ.
- Atunci am să le spun eu. Viermele l-a omorât pe şefu’ vostru, amărâtul de el, pe micuţul vostru Mahăr. Nu-i aşa, Vierme? L-a înjunghiat în somn, aşa cred. Şi sper că l-a îngropat, deşi Viermele a fost tare flămând în ultima vreme. Nu, Viermele nu e chiar atât de drăguţ. Mai bine îl lăsaţi cu mine.
În ochii roşii ai lui Limbă de Vierme se aprinse o ură sălbatică.