- Tu mi-ai sspuss ss-o fac, tu m-ai făcut ss-o fac, sâsâi el. Saruman izbucni în râs.
- Tu faci totdeauna ce-ţi spune Sharkey să faci, nu-i aşa, Vierme? Ei bine, acum îţi spune: urmează-mă!
Îl izbi în faţă pe Limbă de Vierme care se târa în patru labe, apoi se răsuci pe călcâie şi porni. Dar în acea clipă ceva plesni: dintr-o dată, Limbă de Vierme se ridică în picioare, scoase un cuţit ţinut ascuns până atunci şi, cu un mârâit ca de câine, îi sări lui Saruman în cârcă, îi smuci capul pe spate, îi spintecă gâtlejul şi, cu un urlet, fugi pe uliţă la vale. Înainte ca Frodo să se dezmeticească ori să-şi recapete glasul, trei arcuri de-ale hobbiţilor vibrară şi Limbă de Vierme căzu mort.
Spre uluiala celor de faţă, în jurul trupului lui Saruman se alese o ceaţă deasă care se înălţă încet în înaltul înaltului, asemenea fumului de la un foc, şi alcătui acolo, în văzduh, o siluetă palidă, înfăşurată în giulgiu, rămânând atârnată deasupra Măgurii. Şovăi câteva clipe, privind spre Apus; dar dintr-acolo veni o pală rece, silueta se legănă şi, cu un oftat, se risipi în nimicnicie.
Frodo privi la trupul de pe pământ cu milă şi groază, căci în timp ce privea, i se păru că ani lungi de moarte se arătau dintr-o dată în acel trup, care se-mpuţină şi faţa smochinită se preschimbă în zdrenţe de piele pe o tigvă hidoasă. Frodo ridică poala pelerinei murdare ce căzuse alături, acoperi rămăşiţele cu ea şi plecă de acolo.
- Şi acesta-i sfârşitul poveştii ăsteia, zise Sam. Urât sfârşit, mi-aş fi dorit să nu trebuiască să-l văd; dar bine c-am scăpat.
- Şi nădăjduiesc că e şi sfârşitul cel de pe urmă al Războiului, zise Merry.
- Şi eu sper asta, oftă Frodo. Lovitura cea mai de pe urmă. Dar când te gândeşti că aici a trebuit să cadă, chiar la uşa Fundăturii! Între toate speranţele şi temerile mele, este ultimul lucru la care m-am aşteptat.
- Eu n-aş zice că-i sfârşitul, până nu curăţăm toată murdăria asta, spuse Sam posomorit. Şi-asta o să ne ia mult timp şi muncă multă.
IX
Limanurile Cenuşii
Curăţenia cerea într-adevăr multă muncă, dar le-a luat mai puţin timp decât se temuse Sam. A doua zi după bătălie, Frodo se duse călare la Michel Delving şi eliberă prizonierii din Beciuri. Unul dintre primii pe care-i găsiră era Fredegar Bolger, care nu mai era Grăsunu’ de-altădată. Fusese prins când bandiţii afumaseră o ceată de răzvrătiţi, silindu-i să iasă din Scobiturile Sparte, în apropierea dealurilor din Spăimoasa, unde-i dusese Grăsunu’ din ascunzătorile lor.
- Mai bine veneai cu noi, zău aşa, bietule Fredegar bătrâne! zise Pippin în timp ce-l scoteau de-acolo pe braţe, căci era prea slăbit să umble singur.
El deschise un ochi şi încercă un zâmbet viteaz.
- Cine-i uriaşul ăsta tânăr cu voce de tunet? şopti el. Că n-o fi micul Pippin? Ce măsură porţi la pălărie?
A urmat Lobelia. Sărmana de ea, arăta bătrână tare şi firavă când au scos-o dintr-o celulă întunecoasă şi îngustă. A ţinut să iasă singură, şonticăit, dar pe picioarele ei; şi a avut parte de o asemenea primire, cu aplauze şi urale atunci când a apărut sprijinindu-se de braţul lui Frodo, dar strângând în mână umbrela, încât s-a pierdut cu firea şi a izbucnit în plâns. Nicicând înainte nu se bucurase de simpatia lor. Dar vestea despre uciderea lui Lotho a doborât-o, încât n-a mai vrut să se întoarcă la Fundătura. I-a dat-o înapoi lui Frodo şi s-a întors printre ai ei, neamul Bracegirdle din Sticlăţapănă.
Şi când amărâta a murit în primăvara următoare - la urma urmei, avea mai mult de o sută de ani - Frodo a rămas mirat şi a fost tare mişcat: banii ei şi ai lui Lotho i-a lăsat lui pentru a-i ajuta pe hobbiţii rămaşi pe drumuri în urma nenorocirilor. Şi astfel s-a sfârşit vrajba dintre ei.
Bătrânul Will Whitfoot stătuse cel mai mult în Beciuri şi, chiar dacă se purtaseră cu el cu mai puţină asprime decât cu alţii, a avut nevoie de multă hrană înainte să-şi ocupe din nou jilţul de Primar; astfel că Frodo a primit să fie Vechilul lui până avea să-şi revină în puteri. Singurul lucru pe care l-a făcut Frodo ca Vechil al Primarului a fost să micşoreze numărul şirifilor la câţi fuseseră şi să le dea numai acele îndatoriri pe care le avuseseră înainte. Merry şi Pippin au primit misia de a-i vâna pe ultimii bandiţi, pe care au şi împlinit-o foarte curând. Aflând despre Bătălia din Lângă Ape, bandele de la miazăzi au fugit din ţară, nepreavrând să-i ţină piept Thainului. Înainte de sfârşitul Anului, puţinii supravieţuitori au fost împresuraţi în păduri şi cei dintre ei care s-au predat au fost duşi frumuşel la hotare.
În acest timp, truda de a repara stricăciunile continua şi Sam era ocupat până peste cap. Hobbiţii pot trudi asemenea furnicilor când îi apucă sau când e nevoie. Acum erau mii de truditori, de toate vârstele, de la puradei şi copilite de hobbiţi, mici, dar sprinteni, până la mătuşicile şi unchieşii hodorogiţi şi plini de negi. Înainte de Sărbătoarea Iernii nu mai rămăsese nici o cărămidă în picioare din noile case ale şirifilor sau din tot ceea ce zidiseră „Oamenii lui Sharkey”; însă aceleaşi cărămizi au fost folosite pentru a repara multe din vechile văgăuni, pentru a le face mai confortabile şi mai uscate. Au fost găsite provizii mari de tot felul de obiecte şi alimente şi de bere, dosite de bandiţi în şoproane şi hambare şi în vizuini părăsite, dar mai ales în tunelurile din Michel Delving şi în carierele din Spăimoasa; încât acea Sărbătoare a fost mai veselă decât sperase oricare dintre ei.
Unul dintre primele lucruri făcute în Hobbiton chiar şi înainte de dărâmarea morii celei noi, a fost curăţirea Măgurii şi a Fundăturii şi reconstruirea vizuinilor din Puşcă-ntraistă. Partea din faţă a noii gropi de nisip a fost nivelată şi preschimbată într-o mare grădină acoperită, iar vizuinile noi au fost săpate în latura dinspre miazăzi, spre adâncul Măgurii, şi pereţii au fost întăriţi cu cărămizi.
Unchiaşul şi-a reocupat vizuina de la Numărul Trei; şi adesea spunea fără să-i pese de-l auzea cineva:
- Cine seamănă vânt, culege furtună, asta-i vorba mea. Da’ totu-i bine când se termină cu bine!
Nu s-au prea înţeles ce nume să dea noului rând de vizuini. Cineva s-a gândit la Grădinile Bătăliei sau Tunelurile mai hune. Dar după o vreme, buna judecată a hobbiţilor a hotărât să i se spună Noul Rând. Iar în Lângă Ape îl numeau în glumă Fundătura lui Sharkey.
Cea mai mare pagubă, şi cea mai rea, erau copacii, căci din ordinul lui Sharkey fuseseră tăiaţi fără noimă peste tot în Comitat; Sam suferea din pricina asta mai mult decât din oricare alta. Căci rana aceasta avea nevoie de mult timp ca să se vindece şi numai stă-strănepoţii săi, îşi spunea el, aveau să vadă Comitatul aşa cum trebuia să fie.
Apoi, dintr-o dată, într-o bună zi, căci până atunci, timp de săptămâni, fusese prea ocupat ca să se gândească la aventurile lui, şi-a amintit de darul lui Galadriel. Astfel că a scos cutia şi a arătat-o celorlalţi Călători (aşa le spuneau acum toţi), cerându-le sfatul.
- Chiar mă-ntrebam când ai să te gândeşti la ea, spuse Frodo. Deschide-o!
Era plină de o ţărână cenuşie, moale şi fină, iar la mijloc se găsea o sămânţă, ca o nucă mică învelită într-o coajă argintie.
- Ce să fac cu asta? întrebă Sam.
- Arunc-o în văzduh într-o zi vântoasă şi las-o să-şi împlinească rostul! spuse Pippin.
- Unde? nu pricepu Sam.
- Alege-ţi un loc drept răsadniţă şi vezi ce se-ntâmplă cu plantele de-acolo, zise Merry.
- Dar sunt sigur că Doamnei nu i-ar plăcea să păstrez totul doar pentru grădina mea, acum când atât de mulţi dintre noi au avut de pătimit.