- Pune-ţi la bătaie mintea şi cunoştinţele, Sam, îl îndemna Frodo, şi-apoi foloseşte darul pentru a te ajuta în ceea ce vrei sa faci şi a face chiar mai bine. Dar foloseşte-l cu măsură. Nu prea a mult şi gândesc că fiece sămânţă îşi are rostul ei.
Astfel că Sam a plantat lăstare în toate locurile unde fuseseră retezaţi copaci deosebit de frumoşi sau de îndrăgiţi, şi a pus câte un fir din preţioasa ţărână în pământul de la rădăcina fiecăruia. Şi aşa a făcut în lungul şi-n latul Comitatului; dar dacă s-a gândit cu osebire la Hobbiton şi Lângă Ape nimeni nu i-a găsit vină din pricina asta. Şi la urmă a văzut că-i mai rămăsese puţină ţărână; aşa că s-a dus la Piatra celor Trei Hotare, care se afla chiar în mijlocul Comitatului, şi a aruncat ţărână în văzduh, binecuvântând-o. Mica sămânţă argintie a plantat-o în Pajiştea Petrecerii, pe locul unde fusese înainte copacul; tare era curios ce avea să iasă din ea. A aşteptat răbdător iarna întreagă, stăpânindu-se să nu se ducă una-două acolo ca să vadă dacă se întâmpla sau nu ceva.
Primăvara i-a întrecut până şi cele mai nebuneşti speranţe. Copacii înmugureau şi creşteau, ca şi când timpul însuşi se grăbea şi voia să facă într-un an cât în douăzeci. Pe Pajiştea Petrecerii, o mlădiţă minunată şi fragedă se ivise: cu coaja argintie şi frunze lungi; iar în aprilie i s-au deschis florile de aur. Era, nici mai mult nici mai puţin, un copac mallorn, minunea-minunilor în întreg ţinutul, în anii care aveau să urmeze, avea să crească frumos şi mlădiu, ducându-i-se faima în cele patru zări, şi neamuri de tare departe băteau cale lungă numai ca să-l vadă: singurul mallorn la apus de Munţi şi la răsărit de Mare şi unul dintre cei mai frumoşi din lume.
Una peste alta, 1420 a fost un an minunat în Comitat. Nu numai răsărituri de soare pline de splendoare şi ploi mângâietoare, la timpul potrivit şi atât cât trebuia, dar parcă era şi altceva: un aer al bogăţiei şi al rodniciei, o strălucire a frumuseţii ce întrecea verile pieritoare care pâlpâie şi se trec pe acest Pământ de Mijloc. Toţi copiii ce s-au născut sau au fost concepuţi în acel an, şi au fost mulţi, erau frumoşi la înfăţişare şi voinici, şi mulţi dintre ei aveau părul bogat şi auriu, ceea ce fusese lucru rar înainte printre hobbiţi. Fructele erau atât de multe, încât copiii aproape că se scăldau în fragi cu smântână; iar mai târziu în an se întindeau pe pajişti sub pruni şi mâncau până când sâmburii se înălţau ca nişte mici piramide sau precum movilele de tigve retezate de un cuceritor, şi abia după aceea se mutau în alt loc. Şi nimeni n-a fost suferind şi toţi erau mulţumiţi, în afara celor care trebuiau să tundă iarba.
În Meleagul de la Răsărit, viile erau grele de ciorchini, iar recolta de „frunze” uluitor de bogată; şi peste tot era atât de mult grâu, încât la vremea secerişului hambarele s-au umplut ochi. În Meleagul de la Miazănoapte orzul a fost atât de grozav, că berea făcută din malţul anului 1420 n-a fost uitată vreme îndelungată şi a ajuns de pomină. Şi cu adevărat, o generaţie mai târziu se mai găsea câte-un moşneag în cine ştie ce han care, după ce golea o halbă de bere binemeritată, o punea jos cu un oftat: „Ah! Berea aia adevărată din 1420, aia da bere!”
Sam a stat la început la fermierul Cotton acasă, împreună cu Frodo; dar după ce s-a isprăvit de săpat Noul Rând, s-a mutat cu Unchiaşul. Pe lângă toate celelalte treburi de care se îngrijea, supraveghea şi curăţirea şi repararea Fundăturii; dar adesea pleca prin diverse colţuri ale Comitatului, unde-l mânau îndatoririle sale de silvicultor. Astfel că n-a fost acasă la începutul lui martie şi n-a ştiut că Frodo zăcuse bolnav. Pe treisprezece ale lunii aceleia, fermierul Cotton l-a găsit pe Frodo întins în pat; strângea în pumn o piatră albă atârnată de un lanţ în jurul gâtului şi părea că pluteşte într-un fel de vis:
- S-a dus pentru totdeauna, spunea el, şi acum totul e întunecat şi pustiu.
Dar criza a trecut şi când s-a întors Sam pe douăzeci şi cinci, Frodo îşi revenise şi nu i-a spus nimic lui Sam despre sine. Între timp, Fundătura era gata, astfel că Merry şi Pippin au venit din Scobitura Râului cu mobila cea veche şi toate cele trebuincioase, iar vechea vizuină arăta curând aproape la fel cum arătase întotdeauna.
Şi când totul a fost în sfârşit gata, Frodo spuse:
- Când ai de gând să te muţi cu mine, Sam? Sam avea un aer cam stânjenit.
- Nu-i nevoie să vii chiar acum, dacă nu vrei. Dar ştii că Unchiaşul e în vecini şi o să fie bine îngrijit de văduva Rumble.
- Nu-i asta, domnu’ Frodo, zise el roşindu-se ca o pătlăgică.
- Atunci ce-i?
- Rosie, Rose Cotton. Nu i-a prea plăcut că am mers pe meleaguri străine, săraca fată; da’ cum eu nu am zis nimica, n-a putut nici ea să se plângă. Şi n-am spus nimica pentru că mai întâi aveam o treabă de făcut. Da’ acu’ am vorbit şi ea zice: „Ei bine, ai irosit un an, de ce să mai aşteptăm?” „Irosit? fac eu. N-aş zice aşa.” Da’ pricep unde bate ea. Şi mă simt rupt în două, ca să zic aşa.
- Înţeleg, vrei să te însori, dar vrei şi să stai cu mine la Fundătura? Dar, dragul meu Sam, e atât de simplu! Însoară-te cât poţi de repede şi apoi mută-te la mine cu Rosie. Loc este berechet la Fundătura pentru o familie atât de mare cât vrei tu să ţi-o faci.
Şi aşa a rămas hotărât. Sam Gamgee s-a însurat cu Rose Cotton în primăvara lui 1420 (un an vestit, de altfel, şi pentru nunţile sale) şi amândoi au venit să locuiască la Fundătura. Iar dacă Sam se socotea norocos, Frodo gândea că el însuşi e mult mai norocos; căci nici un alt hobbit din Comitat nu era la fel de bine îngrijit ca el. Şi după ce toate lucrările de reparaţii au fost plănuite şi pornite, el s-a retras într-o existenţă liniştită, scriind mult şi recitindu-şi toate însemnările. Şi când a avut loc Târgul Liber în mijlocul verii, a renunţat la postul de Vechil al Primarului, iar dragul şi bătrânul Will Whitfoot a mai avut încă şapte ani de atunci încolo onoarea să fie starostele Banchetelor.
Merry şi Pippin au locuit o vreme împreună în Scobitura Râului, astfel că toată ziua-bună ziua era o vântureală întreagă între Fundătura şi Ţara Iedului. Celor doi tineri Călători le mersese vestea în tot Comitatul cu cântecele şi poveştile lor, şi veşmintele preţioase şi cu minunatele petreceri pe care le dădeau. Când vorbea despre ei, lumea zicea „ca nişte mari seniori”, gândind numai de bine; căci le încălzea inimile să-i vadă călărind cu strălucitoarele lor cămăşi de zale şi cu minunatele scuturi, râzând şi cântând cântece de pe meleaguri străine; şi deşi crescuseră atât de mult şi arătau atât de semeţi, nu însemna că se schimbaseră în firea lor, decât poate doar în aceea că aveau vorbă mai aleasă şi erau mai prietenoşi şi mai plini de veselie decât oricând înainte.
Frodo şi Sam au revenit la îmbrăcămintea lor obişnuită, şi numai atunci când era nevoie îşi puneau amândoi pelerinele lungi şi cenuşii, din ţesătura aceea fină, prinse la gât cu agrafe măiestrit lucrate; iar domnu’ Frodo purta întotdeauna o nestemată albă agăţată de un lanţ în jurul gâtului, la care îşi ducea adesea mâna ca să o pipăie.
Toate mergeau acum bine şi erau speranţe de şi mai bine; iar Sam era ocupat până peste cap şi tot atât de fericit pe cât îşi putea dori un hobbit să fie. Nimic nu i-a stricat bucuria în acel an, fără doar de o oarecare îngrijorare pentru stăpânul său. Frodo se retrăsese încet din toate cele câte se făceau în Comitat şi Sam suferea când vedea de cât de puţină preţuire se bucura stăpânul său în ţară. Puţini cunoşteau sau doreau să afle despre faptele şi peripeţiile sale; admiraţia şi respectul lor se îndreptau în special către domnul Meriadoc şi domnul Peregrin şi către el însuşi, Sam (dar Sam nu ştia acest lucru). Iar în toamnă, umbra unor vechi necazuri şi-a făcut din nou simţită prezenţa.