Într-o seară, Sam intră în camera de lucru a lui Frodo şi văzu că stăpânul său arăta ciudat. Era foarte palid şi ochii săi păreau să zărească lucruri îndepărtate.
- Ce s-a-ntâmplat, domnu’ Frodo?
- Sunt rănit, rănit; nu se va vindeca niciodată cu totul.
Dar apoi se ridică din pat şi tulburarea păru să treacă, iar a doua zi era iarăşi el cel dintotdeauna. Abia mai târziu şi-a amintit Sam că ziua cu pricina fusese şase octombrie. Cu doi ani înainte, în acea zi fusese tare întuneric în viroaga de pe Ţancul Vremii.
Timpul s-a scurs şi aşa a venit şi anul 1421. Frodo a căzut din nou bolnav în martie, dar cu mare efort a reuşit să-şi ascundă suferinţa, pentru că Sam avea alte griji pe cap. Pe douăzeci şi cinci martie s-a născut primul dintre copiii lui Sam şi ai lui Rosie. O zi pe care Sam şi-a notat-o.
- Domnu’ Frodo, m-am cam împotmolit. Rose şi cu mine ne hotărâsem să-l numim Frodo, cu îngăduinţa domniei voastre; dar nu e un el, ci o ea. O scumpete de copiliţă cum şi-ar dori orice părinte, seamănă mai mult cu Rosie decât cu mine, din fericire. Dar nu ştim ce să facem.
- Sam, de ce nu te iei după vechile noastre obiceiuri? Alege un nume de floare, aşa ca Rose. Jumătate din copiliţele Comitatului au nume de flori, şi ce-ar putea fi mai frumos decât asta?
- Cred că aveţi dreptate, domnu’ Frodo, zise Sam. Am auzit câteva nume frumoase pe unde-am umblat, da’ cred că-s prea pompoase pentru viaţa de zi cu zi, ca să zic aşa. Unchiaşu’ meu spune: „Scurtează-l de la bun început şi-atunci nu mai trebuie să-l scurtezi înainte să-l foloseşti.” Da’ dacă e să-i punem nume de floare, atunci nu-mi fac griji de lungime: trebuie să fie o floare frumoasă, pentru că, vedeţi, socotesc că e o copilă foarte frumoasă şi va fi şi mai frumoasă.
Frodo rămase o clipă pe gânduri.
- Atunci, Sam, ce-ai zice de elanor, steaua-soarelui, îţi aminteşti de floarea aceea mică şi aurie din iarba din Lothlórien?
- Din nou aveţi dreptate, domnu’ Frodo! exclamă Sam încântat. Asta-i ce voiam.
Micuţa Elanor avea aproape şase luni şi 1421 intrase în anotimpul toamnei, când Frodo îl chemă într-o bună zi pe Sam în camera lui de lucru.
- Joi o să fie ziua lui Bilbo, Sam. Şi-l va întrece pe Bătrânu’ Took. Va împlini o sută treizeci şi unu!
- Cu adevărat! Cu totul neobişnuit!
- Ei bine, Sam, vreau să stai de vorbă cu Rose şi să vezi dacă se poate lipsi de tine ca să mergi cu mine. Bineînţeles că acum nu mai poţi pleca pentru mult timp sau departe, mai spuse el oarecum cu părere de rău.
- Mda, şi-asta nu-i prea bine, domnu’ Frodo.
- Nu e, desigur. Dar nu-i nimic. Mă poţi conduce. Spune-i lui Rose că n-o să lipseşti mult, cel mult o săptămână; şi vei veni înapoi întreg şi nevătămat.
- Aş dori să pot merge cu domnia voastră până în Vâlceaua Despicată, domnu’ Frodo, să-l văd pe domnu’ Bilbo, spuse Sam. Cu toate acestea, singurul loc în care vreau cu adevărat să fiu e aici. Sunt rupt în două.
- Bietul Sam! Aşa ai să te simţi, din păcate. Dar o să-ţi treacă. Ţi s-a menit să fii puternic şi întreg, şi aşa vei fi.
În următoarele două zile, Frodo îşi revizui toate hârtiile şi scrierile împreună cu Sam şi îi dădu cheile. Era acolo o carte mare cu coperte simple, din piele roşie; paginile sale înalte erau acum aproape umplute. La început erau multe file acoperite de scrisul subţire şi săltăreţ al lui Bilbo; restul, cele mai multe, erau scrise cu scrisul sigur şi curgător al lui Frodo. Cartea era împărţită în capitole, dar capitolul optzeci nu fusese încheiat, după care urmau câteva pagini goale. Pagina de titlu avea multe titluri pe ea, tăiate unul după celălalt:
Jurnalul meu. Călătoria mea neaşteptată. Într-acolo şi din nou înapoi. Şi ce s-a întâmplat după aceea.
Cinci hobbiţi şi aventurile lor. Povestea Inelului Suprem, compilată de Bilbo Baggins din propriile sale observaţii şi din relatările prietenilor săi. Ce-am făcut în Războiul Inelului.
Aici se sfârşea scrisul lui Bilbo şi începea cel al lui Frodo:
DECĂDEREA STĂPÂNULUI INELELOR
ŞI
ÎNTOARCEREA REGELUI
(Aşa cum au fost ele văzute de Seminţia Mică; fiind memoriile lui Bilbo şi ale lui Frodo din Comitat, cu adăugiri din cele povestite de prietenii lor şi din învăţăturile Înţelepţilor.)
Laolaltă cu fragmente din Cărţile cu datini şi legende traduse de Bilbo în Vâlceaua Despicată.
- Ia te uită, aproape că aţi isprăvit-o, domnu’ Frodo! exclamă Sam. V-aţi ţinut de ea, trebuie să recunosc.
- Aproape am terminat-o, Sam. Ultimele pagini îţi rămân ţie de umplut.
Pe douăzeci şi unu septembrie porniră la drum împreună, Frodo pe poneiul care-l purtase tot timpul din Minas Tirith, şi care acum se numea Pas Mare, iar Sam călare pe preaiubitul său Bill. Era o dimineaţă aurie minunată şi Sam nu întrebă încotro se îndreptau: avea el bănuielile sale şi asta-i era de-ajuns.
O apucară pe Drumul spre Stogu, peste dealuri, îndreptându-se spre Cornu Împădurit şi-acolo îşi lăsară poneii să umble în voie. Făcură popas la Dealurile Verzi şi pe douăzeci şi doi septembrie coborâră încet la vale spre liziera pădurii, la ceasul la care după-amiaza făcea loc înserării.
- Păi ăsta-i chiar copacul după care v-aţi pitit când s-a arătat prima oară Călăreţul Negru, domnu’ Frodo! spuse Sam, arătând în stânga lor. Acum îmi pare-un vis.
Se înserase, stelele luceau pe cerul răsăritean atunci când ei trecură prin dreptul stejarului scorburit, cotiră şi coborâră panta dealului spre desişurile de aluni. Sam călărea tăcut, cufundat în amintiri. Deodată îşi dădu seama că Frodo cânta încetişor, pentru sine, vechiul lor cântec de drumeţie, doar cuvintele nu erau chiar la fel.
Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum:
Frodo şi Sam se opriră şi rămaseră tăcuţi în umbrele blajine, până zăriră un licăr de lumini pe măsură ce se apropiau călătorii.
Şi erau acolo Goldor şi mulţi elfi frumoşi; şi, spre mirarea lui Sam, Elrond şi Galadriel veneau şi ei călare. Elrond purta o mantie cenuşie şi avea o stea pe frunte şi o harpă de argint în mână, iar pe deget un inel de aur cu o piatră albastră mare, Vilya se numea, cea mai puternică dintre cele Trei. Iar Galadriel călărea pe un armăsar alb şi era înveşmântată în alb-strălucitor, asemenea norilor din jurul Lunii; căci ea însăşi părea să strălumineze de o lumină blândă. Pe degetul ei se afla Nenya, inelul făurit în mithril, ce purta o singură piatră albă sclipind ca o stea îngheţată. Călărind încet în urma lor pe un ponei sur şi părând a moţăi, venea Bilbo însuşi.