Elrond îi salută cu un aer solemn şi binevoitor, iar Galadriel le zâmbi.
- Ei, jupâne Sam cel înţelept, spuse ea, aud şi văd că ai ştiut cum să-mi foloseşti darul. Comitatul va fi mai binecuvântat şi mai iubit ca oricând înainte.
Sam făcu o plecăciune, dar parcă-şi înghiţise limba. Uitase cât de frumoasă era Doamna.
Atunci se trezi şi Bilbo şi deschise ochii.
- Salutare, Frodo! zise. L-am întrecut pe Bătrânu’ Took! Vasăzică, am făcut-o şi pe asta. Acum cred că sunt pregătit să plec într-o altă călătorie. Vii şi tu?
- Da, vin, spuse Frodo. Purtătorii Inelului trebuie să meargă împreună.
- Un’ vă duceţi, stăpâne? strigă Sam, cu toate că în sfârşit înţelesese ce se petrecea.
- La Limanuri, Sam.
- Şi eu nu pot să vin.
- Nu, Sam. Nu încă, oricum nu mai departe de Limanuri. Cu toate că şi tu ai fost Purtător al Inelului, chiar dacă pentru un timp scurt. Poate va veni şi vremea ta. Să nu fii trist, Sam. Nu poţi tot timpul să te rupi în două. Va trebui să fii unul singur şi întreg mulţi ani de-acum înainte. Ai atât de multe lucruri de care să te bucuri şi atâtea de făcut.
- Da’ credeam că şi domnia voastră o să se bucure de Comitat mulţi, mulţi ani, după tot ce aţi făcut, bâigui Sam cu lacrimi în ochi.
- Aşa am gândit şi eu, odată. Dar am fost rănit mult prea în adânc, Sam. Am încercat să salvez Comitatul şi a fost salvat, dar nu pentru mine. Adesea aşa se întâmplă, Sam, când lucrurile sunt în primejdie: cineva trebuie să renunţe la ele, să le piardă, pentru ca alţii să le poată avea. Tu însă eşti moştenitorul meu: tot ce-am avut sau aş fi putut avea îţi las ţie. Şi apoi o ai pe Rose şi pe Elanor; Şi va veni şi flăcăiandrul Frodo, şi fătuca Rosie, şi Merry, şi Zulufiaurii şi Pippin; şi poate şi alţii încă, pe care nu-i pot vedea. Va fi nevoie de mâinile şi de mintea ta peste tot. Vei fi Primarul, desigur, atât cât vei vrea să fii, şi cel mai vestit grădinar din istorie; şi vei citi din Cartea Roşie şi vei păstra vie amintirea evului care-a trecut, pentru ca lumea să-şi amintească de Marea Primejdie şi să-şi iubească încă şi mai mult ţara îndrăgită. Şi astea te vor ţine ocupat şi fericit ca nimeni altul, atât cât va dăinui partea ta din Poveste.
Hai acum, călăreşte cu mine!
Şi atunci Elrond şi Galadriel porniră mai departe; căci al Treilea Ev se încheiase şi Zilele Inelului trecuseră şi cu aceasta se sfârşeau şi povestea şi cântecul despre acele vremi. Şi împreună cu ei au plecat mulţi elfi din Seminţia celor Nobili care nu mai avea să se afle pe Pământul de Mijloc; şi printre ei, copleşiţi de o tristeţe în acelaşi timp binecuvântată şi fără urmă de amărăciune, călăreau Sam şi Frodo, iar Bilbo şi elfii erau încântaţi să le arate toate onorurile.
Cu toate că au călărit chiar prin mijlocul Comitatului cât au fost seara şi noaptea de lungi, nimeni nu i-a văzut trecând, în afară de sălbăticiuni; sau ici şi colo un drumeţ în întuneric, care zărea o sclipire pe sub copaci sau o lumină şi o umbră trecând prin iarbă după apusul Lunii. Şi după ce au ieşit din Comitat, trecând pe la poalele dinspre miazăzi ale Colinelor Albe, au ajuns la Gruiurile din Zare, şi la Turnuri, de unde au privit Marea îndepărtată; şi astfel au coborât în cele din urmă spre Mithlond, la Limanurile Cenuşii din lungul estuar al râului Lune.
Când ajunseră la porţi, Círdan Făuritorul de Corăbii ieşi în întâmpinarea lor. Era înalt foarte şi barba îi atârna lungă, şi era cărunt şi bătrân, doar ochii îi străluceau ca nişte stele; şi privind la ei făcu o plecăciune şi spuse:
- Totul e pregătit.
Apoi Círdan îi conduse la Limanuri şi acolo era ancorată o corabie mare, iar pe chei îi aştepta o siluetă înveşmântată toată în alb. Şi când aceasta se întoarse şi veni spre ei, Frodo văzu că era Gandalf; iar pe mână purta al Treilea Inel, Măreţul Naryo, iar piatra din el era roşie ca para focului. Tare se mai bucurară cei care aveau să plece, căci înţeleseră că şi Gandalf va călători cu ei.
Dar Sam avea acum inima grea de amărăciune şi i se părea că, oricât de dureroasă va fi despărţirea, mult mai dureros va fi drumul spre casă, de unul singur. Dar cum stătea el acolo şi privea la elfii ce urcau pe corabie şi toţi se pregăteau de plecare, numai ce apărură Merry şi Pippin, galopând cu sufletul la gură. Şi Pippin râdea şi plângea în acelaşi timp.
- Ai mai încercat tu o dată să ne tragi clapa, Frodo, dar n-ai reuşit, spuse el. De data asta aproape că ai izbutit, dar nu până la capăt. Însă n-a mai fost Sam cel care te-a trădat, ci Gandalf însuşi!
- Da, spuse Gandalf; căci e mai bine să vă întoarceţi acasă câteştrei, decât singur. Ei bine, dragi prieteni, iată-ne în cele din urmă pe ţărmul Mării şi aici se sfârşeşte şi Frăţia noastră pe Pământul de Mijloc. Mergeţi în pace! N-am să vă spun să nu plângeţi, căci nu toate lacrimile sunt rele.
Apoi Frodo îi sărută pe Merry şi pe Pippin şi ultimul pe Sam, şi urcă pe corabie; pânzele fură înălţate, vântul le umflă şi încet corabia se desprinse de la ţărm şi porni în jos, de-a lungul estuarului cenuşiu; şi lumina sticluţei lui Galadriel, pe care o purta Frodo cu sine, luci şi apoi pieri. Şi corabia ieşi în Marea cea Mare şi trecu spre Apus, până când, într-un târziu, într-o noapte ploioasă, Frodo simţi în nări o mireasmă dulce în văzduh şi auzi zvon de cântec ce venea peste ape. Şi i se năzări că, aşa cum văzuse şi în visul din casa lui Bombadil, cortina cenuşie a ploii se preschimbă într-o sticlă argintie şi se dă la o parte şi el zăreşte ţărmurile albe şi dincolo de ele un meleag verde şi îndepărtat, scăldat de scăpărarea unui răsărit de soare.
Pentru Sam însă seara se adânci în întunecime, aşa cum stătea el la Limanuri; şi când privi la marea cenuşie, zări doar o umbră pe ape, ce se pierdu curând spre Soare-apune. Şi rămase el acolo îndelung, până târziu în noapte, auzind doar suspinul şi murmurul valurilor la ţărmul Pământului de Mijloc, şi foşnetul lor pătrunse adânc în inima sa. Lângă el stăteau Merry şi Pippin şi nici unul n-a scos o vorbă.
Într-un târziu, cei trei prieteni traseră de dârlogi şi, fără să mai arunce nici o privire îndărăt, porniră încet către casă; şi nu-şi vorbiră până în Comitat, dar fiecare se simţea mângâiat la gândul că prietenii îi erau alături.
Şi trecură şi peste coline şi ajunseră la Drumul de Răsărit şi de acolo Merry şi Pippin se îndreptară spre Ţara Iedului şi numai ce se apucară de cântat în timp ce călăreau. Sam însă o luă spre Lângă Ape şi ajunse înapoi la Măgură pe înserat. Şi merse mai departe şi zări lumina galbenă şi focul din vatră, cina era pregătită, şi el era aşteptat. Şi Rose îl trase înăuntru, îl aşeză pe jilţul său şi i-o puse pe micuţa Elanor în poală.
El trase adânc aer în piept.
- Ei bine, m-am întors, spuse.