Şi Pippin se strâmbă atât de cumplit, încât băiatul se dădu îndărăt câţiva paşi, ca în clipa următoare să înainteze din nou, cu pumnii strânşi şi ochii scăpărând de dorinţa de a lupta.
- Nu! izbucni Pippin în râs. Să nu crezi nici ce îndrugă străinii despre ei înşişi! Nu-s un luptător. Dar mai politicos ar fi ca acela care mă provoacă la luptă să spună şi cine este.
Băiatul îşi împinse ţanţoş pieptul înainte:
- Sunt Bergil, fiul lui Beregond, din Corpul de Străjeri.
- Aşa gândeam şi eu, spuse Pippin, căci semeni cu tatăl tău. Îl cunosc, el m-a trimis să te caut.
- Atunci de ce n-ai spus aşa de la bun început? întrebă Bergil şi dintr-o dată un aer de disperare se aşternu pe chipul lui. Să nu-mi zici că s-a răzgândit şi mă trimite împreună cu toate copiliţele alea! Da’ n-are cum, au plecat şi ultimele care.
- Mesajul lui nu-i chiar atât de rău, chiar dacă nu e bun. A zis că în loc să mă răstorni cu picioarele în sus, poate ţi-ar surâde mai degrabă să-mi arăţi Oraşul şi să-mi veseleşti singurătatea. Iar eu, în schimb, îţi pot spune poveşti despre ţări îndepărtate.
Bergil bătu din palme şi râse a uşurare.
- Ce bine! strigă el. Vino, atunci! Voiam să mergem la Poartă, să ne uităm şi noi. Aşa că hai!
- Ce se întâmplă acolo?
- Se zice că încă înainte de apusul soarelui or să apară Căpitanii din Ţări Străine pe Drumul de la Miazăzi. Vino cu noi şi-ai să vezi.
Bergil se dovedi un fârtat bun, cel mai bun pe care-l avusese Pippin de când se despărţise de Merry, încât nu trecu mult şi amândoi râdeau şi vorbeau veseli în timp ce străbăteau străzile fără să le pese de privirile nenumărate ce se aţinteau asupra lor. Curând se pomeniră prinşi într-o îmbulzeală de oameni care se îndreptau spre Poarta cea Mare. Acolo Pippin crescu mult în ochii lui Bergil, căci îşi rosti numele, spuse parola şi străjerul îl salută şi-l lăsă să treacă; mai mult chiar, îl lăsă şi pe tovarăşul său să treacă o dată cu el.
- Asta e bine! zise Bergil. Noi, băieţii, nu mai avem voie să trecem de Poartă fără să fim însoţiţi de cineva mai în vârstă. Acum o să vedem mai bine.
Dincolo de Poartă, o mulţime de oameni se strânsese pe marginea drumului principal şi a locului pietruit unde se întâlneau toate celelalte drumuri care duceau spre Minas Tirith. Ochii lor căutau spre miazăzi şi curând se auzi un murmur:
- Se vede praf acolo! Vin!
Pippin şi Bergil dădură din coate ca să ajungă în rândul din faţă al mulţimii şi acolo rămaseră în aşteptare. De la oarece depărtare răsunară chemări de corn şi strigăte de bucurie se rostogoliră spre ei precum pala unui vânt. Apoi văzduhul fu sfâşiat de un sunet de trâmbiţă şi peste tot în jur oamenii începură să strige.
- Forlong! Forlong! se auzea înjur.
- Ce strigă? întrebă Pippin.
- A venit Forlong, îl lămuri Bergil; bătrânul Forlong cel Gras, Seniorul din Lossarnach. Acolo trăieşte bunicul meu. Urraa! Uite-l. Bunul şi bătrânul Forlong!
În frunte venea la pas un cal mare, cu picioare groase, aducând pe spinare un bărbat lat în umeri, pântecos, dar bătrân, cu barbă sură, cu toate acestea purtând za, coif negru şi o suliţă lungă şi grea. În urmă-i mărşăluia mândru un şir colbuit de bărbaţi, bine înarmaţi cu securi mari de bătălie; întunecaţi la chip, mai mici de statură şi mai oacheşi decât toţi bărbaţii pe care-i văzuse Pippin în Gondor.
- Forlong! strigară oamenii. Prieten credincios, prieten adevărat! Forlong!
Dar după ce trecură bărbaţii din Lossarnach aceleaşi voci murmurară:
- Atât de puţini! Câţi sunt, două sute? Şi noi care nădăjduiam să fie măcar de zece ori pe atât. Asta da veste pentru flota neagră! S-arunce în luptă doar o părticică din forţa lor. Dar, cât o fi, tot e un câştig.
Şi au urmat şi celelalte companii, una după alta, şi toate au fost primite cu ovaţii şi strigăte de bucurie şi au intrat pe Poartă, oamenii din Ţările Străine venind să apere Oraşul Gondor într-un ceas de mare cumpănă, dar de fiecare dată prea puţini, mai puţini decât se aşteptase de la ei şi decât li se ceruse drept ajutor. Oamenii din Valea Ringló urmându-l pe fiul seniorului lor, Dervorin, care veneau pe jos: trei sute numărau aceştia. Din Morthond, ţinutul muntos, marea Vale a Rădăcinii Negre, Duinhir cel înalt cu fiii săi, Duilin şi Derufin, şi cinci sute de arcaşi. Din Anfalas, Ţărmul Vechi cel îndepărtat, un şir lung de bărbaţi de neamuri diferite, vânători şi păstori şi bărbaţi din sătucuri, cam sărăcăcios înarmaţi, fără doar de cei de la curtea seniorului lor, Golasgil. Din Lamedon, câţiva munteni cu chipuri încrâncenate, fără căpitan. Câţiva din neamul pescăresc din Ethir, şi vreo sută şi ceva de suliţaşi de pe corăbii. Hirluin cel Bălai din Dealurile Verzi din Pinnath Gelin, cu trei sute de bărbaţi chipeşi, înveşmântaţi în straie verzi. Şi la urmă, şi cel mai mândru, venea Imrahil, Prinţul din Dol Amroth, rubedenie de-a Seniorului, cu flamuri aurii purtând însemnele acestuia, Corabia şi Lebăda Argintie, însoţit de o ceată de cavaleri în armuri, călare pe caii suri; şi-n urma lor, şapte sute de războinici, înalţi precum nişte prinţi, cu ochi cenuşii şi părul negru, care înaintau cântând.
Şi asta era tot, mai puţin de trei mii cu totul. Alţii nici că aveau să mai vină. Strigătele lor şi tropăiturile picioarelor pătrunseră în oraş şi se stinseră. Privitorii rămaseră o vreme tăcuţi. Văzduhul era plin de praf, căci vântul murise şi înserarea era apăsătoare. Ceasul la care se închideau porţile se apropia, soarele roşiatic apusese în spatele crestei Mindolluin. Umbrele coborau peste Oraş.
Privind spre cer, lui Pippin i se păru că acesta căpătase culoarea cenuşie, ca şi când o mare de colb şi de fum atârna deasupră-le, prin care lumina pătrundea palidă. Dar la Apus soarele ce apunea aprinsese negurile, încât Mindolluin se desena negru pe o pâclă arzândă, smălţuită de tăciuni încinşi.
- Astfel se sfârşeşte în urgie o zi frumoasă! cugetă el, uitând de băietanul ce-l însoţea.
- Astfel se va sfârşi de nu mă întorc înainte să bată clopotele de seară, zise Bergil. Vino! Auzi cum ne cheamă surla care anunţă închiderea Porţii.
Se reîntoarseră în Oraş, ţinându-se de mână, după ce trecuseră ultimii de Poartă înainte să fie închisă; şi pe când ajunseră pe Strada Lămpărarilor, toate clopotele din turnuri băteau cu solemnitate. Lumini se aprinseră deodată în spatele multor ferestre şi cântece răsunau din casele şi barăcile construite de-a lungul zidurilor, unde se adăposteau cei şapte sute de războinici.
- Cu bine, pentru seara asta, zise Bergil. Salută-l pe tata din partea mea şi mulţumeşte-i pentru fârtatul pe care mi l-a trimis. Şi mai vino, rogu-te, cât de curând. Aproape că mi-aş dori să nu fie război, căci tare bine ne-am mai fi distrat. Ne-am fi putut duce la Lossarnach, la casa bunului meu; e tare bine să fii acolo primăvara, pădurile şi câmpurile sunt pline de flori. Da’ poate tot o să ajungem până acolo împreună. N-o să-l înfrângă niciodată pe Seniorul nostru, iar tata e tare viteaz. Cu bine şi întoarce-te!
Se despărţiră şi Pippin se grăbi înapoi spre citadelă. Drumul îi părea lung; efortul îl încălzise, îi era foame; şi noaptea cobora cu repeziciune şi neagră. Nici o stea nu străpungea bolta. Ajunse în sfârşit la popotă, chiar dacă întârziase la masa de seară, iar Beregond îl salută cu bucurie şi-l pofti să ia loc lângă el ca să audă ce veşti îi aducea despre fiul său. După ce isprăvi de mâncat, Pippin mai zăbovi o vreme, apoi îşi luă rămas-bun, căci îl cuprinsese o apăsare ciudată şi îşi dorea tare mult să-l vadă pe Gandalf.