- Ştii cum să ajungi? întrebă Beregond din pragul sălii celei mici, din partea de nord a Citadelei, unde şezuseră până atunci. Noaptea e întunecoasă, încă mai întunecoasă de când s-a dat ordinul ca luminile să fie făcute cât mai mici în Oraş, pentru ca nici una să nu răzbată dincolo de ziduri. Şi-ţi mai zic de un ordin: vei fi chemat la Seniorul Denethor mâine la primul ceas al zilei. Mă tem că nu vei face parte din Compania a Treia. Da’, să tragem nădejde că ne vom revedea. Cu bine şi dormi în pace!
Încăperea era cufundată în întuneric, doar un lămpaş mic licărea pe masă. Gandalf nu era acolo. Pippin simţi că apăsarea ce-l cuprinsese s-a făcut deodată şi mai grea. Se urcă pe banchetă şi încercă să se uite afară pe geam, dar era ca şi cum ar fi privit într-o fântână de întuneric. Coborî, închise obloanele şi se băgă în pat. O vreme rămase întins, atent să audă zgomotele întoarcerii lui Gandalf, dar curând se cufundă într-un somn agitat.
Cândva în timpul nopţii fu trezit de o lumină; Gandalf se întorsese şi acum măsura camera în sus şi-n jos, dincolo de perdeaua alcovului: pe masă se găseau luminări şi suluri de pergament. Pippin îl auzi pe vrăjitor oftând şi murmurând:
- Când oare se va întoarce Faramir?
- Salutare! făcut Pippin scoţându-şi capul de după perdea. Am crezut că m-ai uitat de tot. Mă bucur să te văd acasă. A fost o zi lungă.
- Numai că noaptea va fi prea scurtă, zise Gandalf. M-am întors aici pentru că am nevoie de puţină linişte şi singurătate. Mai bine dormi acolo-n pat cât mai ai în ce să dormi. La răsăritul soarelui te voi duce din nou la Seniorul Denethor. Ba nu, nu când răsare soarele, ci când se va trimite după tine. Întunecimea a început, Zori nu vor mai fi.
II
Trecerea Frăţiei Sure
Gandalf plecase şi copitele tropăitoare ale lui Iute ca Gândul se pierduseră în noapte atunci când Merry se întoarse la Aragorn. Nu mai avea cu sine decât o bocceluţă, căci îşi pierduse raniţa la Parth Galen şi tot ce-i mai rămăsese erau câteva lucruri trebuincioase pe care le culesese dintre ruinele de la Isengard. Hasufel încălecase de-acum. Legolas şi Gimli erau şi ei acolo, cu calul lor.
- Vasăzică, au mai rămas patru din însoţitorii Purtătorului Inelului, zise Aragorn. Vom călători împreună mai departe. Dar nu vom merge singuri, aşa cum am crezut. Regele e hotărât să pornească fără nici o altă zăbavă. De când a apărut umbra înaripată, el doreşte să se întoarcă între dealuri la ascunzişul întunericului.
- Şi de-acolo unde mai departe? vru să ştie Legolas.
- Încă nu pot să spun. Cât despre rege, peste patru seri se va duce la Edoras, să cerceteze trupele, aşa cum a voit el. Şi cred că acolo va afla veşti despre război, iar Călăreţii din Rohan se vor îndrepta spre Minas Tirith. Cât despre mine, şi cei care mă vor însoţi…
- Eu, da! strigă Legolas.
- Şi Gimli împreună cu el! strigă gnomul la rândul său.
- Ei bine, continuă Aragorn, cât despre mine, în faţa mea se-ntinde întunericul. Şi eu trebuie să mă duc la Minas Tirith, dar încă nu zăresc drumul. Se apropie un ceas de mult pregătit.
- Nu mă lăsaţi în urmă! se rugă Merry. Nu v-am prea fost până acum de mare ajutor; dar nu vreau să fiu lăsat deoparte, ca o sarsana de care-ţi aduci aminte după ce s-a isprăvit totul. Călăreţii n-or să vrea să-şi bată capul cu mine tocmai acum, aşa cred. Chiar dacă regele a spus că mă vrea să şed lângă el atunci când se va întoarce la casa lui, pentru a-i povesti despre Comitat.
- Da, întări Aragorn, şi aş zice că drumul tău este tot acelaşi cu al lui, Merry. Dar să nu te aştepţi la bucurie când vei ajunge la capăt. Mă tem că va trece multă vreme până când Théoden va şedea iarăşi liniştit în Lăcaşul Auriu. Multe speranţe se vor ofili în Primăvara asta încrâncenată.
Curând, toţi erau gata de plecare: douăzeci şi patru de cai, cu Gimli aşezat în spatele lui Legolas, iar Merry în faţa lui Aragorn. Şi iată-i călărind cu repeziciune prin noapte. Abia dacă trecuseră de movilele de la Vadurile Isen, când un Călăreţ veni în galop de la coada şirului.
- Măria ta, suntem urmăriţi de nişte călăreţi. Când am trecut vadul mi s-a părut că îi aud. Acum nu mai e nici o îndoială. Ne vor ajunge, căci vin mâncând pământul.
Théoden porunci pe dată oprirea. Călăreţii se răsuciră şi-şi pregătiră suliţele. Aragorn descălecă şi-l coborî şi pe Merry din şa, apoi, trăgându-şi spada din teacă, se postă lângă scara de la şaua regelui. Éomer şi scutierul său se duseră înapoi la coada şirului. Merry se simţea mai nefolositor ca oricând, ca un bagaj de care nimeni nu avea nevoie, şi se întreba ce avea el să facă dacă se va încinge o luptă. Să zicem că mica escortă a regelui avea să cadă înfrântă în mâinile duşmanului, iar el reuşea să scape în beznă - singur - pe câmpiile pustii ale ţinutului Rohan, fără habar unde anume se afla pe întinderile acelea nesfârşite. „Zadarnic!” cugetă el. Îşi scoase sabia din teacă şi-şi strânse şi mai tare brâul.
Luna care apunea era ascunsă de un nor mare, purtat de vânt, dar dintr-o dată ieşi de după acesta. Atunci auziră cu toţii tropăitul copitelor şi în aceeaşi clipă văzură nişte siluete negre care se apropiau iute pe drumul dinspre vad: razele lunii scăpărau când şi când în vârfurile suliţelor. Merry n-ar fi putut spune câţi erau cei care-i urmăreau, dar păreau cel puţin la fel de mulţi cât escorta regelui.
Când urmăritorii ajunseră cam la cincizeci de paşi distanţă, Éomer strigă:
- Opriţi! Opriţi! Cine călăreşte în Rohan?
Urmăritorii îşi înfrânară brusc armăsarii. Urmă o tăcere; şi apoi, în lumina lunii zăriră un călăreţ descălecând şi înaintând încet. Mâna lui apăru albă atunci când şi-o înălţă, cu palma răsucită spre ei, în semn de pace; dar oamenii regelui îşi încleştară mâinile pe arme. La zece paşi de ei omul se opri. Era înalt, o umbră întunecată, care stătea în picioare. Apoi răsună vocea lui clară:
- Rohan? Rohan aţi spus? Un cuvânt care ne bucură. Căutăm ţara asta de multă vreme şi cu mare grăbire.
- Aţi găsit-o, zise Éomer. Trecând vadurile din urmă aţi pătruns în ea. Dar ăsta e tărâmul lui Théoden, Regele. Nimeni nu călăreşte aici fără învoirea lui. Cine eşti? Şi ce-i cu graba asta?
- Halbarad Dunadan, Pribeag de la Miazănoapte sunt, strigă omul. Îl căutăm pe unul Aragorn, fiu al lui Arathorn, şi am auzit că ar fi în Rohan.
- Şi l-aţi şi găsit! strigă Aragorn. Dând lui Merry frâul să-l ţină, alergă şi îl îmbrăţişa pe noul-venit. Halbarad! strigă. Dintre toate bucuriile la aceasta mă aşteptam cel mai puţin!
Merry scoase un oftat de uşurare. Se temuse ca nu cumva la mijloc să fie o altă şmecherie de-a lui Saruman, pentru a-l atrage într-o cursă pe rege când acesta avea numai câţiva oameni în preajmă; dar, din câte se părea, nu era nevoie să moară în apărarea lui Théoden, sau nu încă. Astfel că îşi băgă sabia la loc în teacă.
- Toate-s bune, îl linişti Aragorn, întorcându-se la ei. Sunt din neamul meu, din ţara aceea îndepărtată unde-mi e sălaşul. Dar de ce au venit şi câţi sunt, ne va spune Halbarad.
- Treizeci mă însoţesc, răspunse Halbarad. E tot ce-am putut strânge în grabă din neamul nostru; dar fraţii Elladan şi Elrohir ni s-au alăturat, dorind să meargă la război. Am călărit cât am putut de repede după ce-am primit solia de la tine.