- Numai că eu nu v-am trimis nici o solie, decât poate prin puterea vrerii mele. Adesea mi s-au îndreptat gândurile spre voi şi mai rar atât de mult ca în această noapte; dar vorbă nu v-am trimis. Acum veniţi! Asemenea treburi pot să mai aştepte să fie lămurite. Ne găsiţi călărind în grabă şi mânaţi de primejdie. De-acum însoţiţi-ne dacă regele vă dă învoire.
Théoden se bucură cu adevărat de veşti.
- E bine! zise. Dacă rubedeniile astea îţi seamănă în vreun fel, nobile Aragorn, treizeci de asemenea cavaleri vor fi o forţă ce nu poate fi măsurată după câte capete sunt.
Şi Călăreţii o porniră din nou, iar Aragorn călări o vreme împreună cu dúnedainii; şi după ce îşi împărtăşiră noutăţile de la Miazănoapte şi de la Miazăzi, Elrohir îi spuse:
- Îţi aduc veste de la tatăl meu: Zilele sunt scurte. Dacă te grăbeşti, adu-ţi aminte de Căile Morţilor.
- Întotdeauna zilele mele mi s-au părut prea scurte pentru a putea să-mi împlinesc dorinţele, răspunse Aragorn. Dar cu adevărat mare va trebui să-mi fie graba ca s-o apuc pe drumul acela.
- Vom vedea curând, spuse Elrohir. Dar să nu mai vorbim despre asemenea lucruri la drum deschis!
Iar Aragorn se întoarse spre Halbarad.
- Ce este ceea ce porţi acolo, cu tine? Căci vedea că, în loc de suliţă, acesta ducea un toiag înalt, de parcă era un stindard, numai că era bine înfăşurat într-o ţesătură neagră, legată cu multe chingi.
- Este un dar ce ţi-l aduc din partea Doamnei din Vâlceaua Despicată, lămuri Halbarad. Ea l-a făcut, în taină, şi multă vreme i-a trebuit pentru aceasta. Îţi trimite însă şi câteva vorbe: Zilele sunt acum scurte. Nădejdea noastră poate să se împlinească, ori piere orice nădejde. Prin urmare, îţi trimit ţie ceea ce am făcut pentru tine. Cu bine, Piatră Elfă!
La care Aragorn răspunse:
- Acum ştiu ce aduci cu tine. Păstrează-l tu pentru mine încă o vreme!
Şi, răsucindu-se, privi departe, spre Miazănoapte, sub panoplia stelelor strălucitoare, dar nu mai spuse nimic altceva, rămânând tăcut cât a mai durat călătoria în acea noapte.
Noaptea era târzie, la Răsărit cerul se arăta cenuşiu când, călărind dinspre Viroaga Văgăunii, ajunseră la Cetatea Cornului. Acolo urmau să rămână şi să se odihnească o vreme, pentru a se sfătui.
Merry dormi până fu trezit de către Legolas şi Gimli.
- Soarele e sus pe cer, zise elful. Ceilalţi s-au trezit cu toţii, îşi văd de treburi. Haide, jupâne Trântor, vino să priveşti locurile astea cât mai poţi!
- Acum trei nopţi a fost o bătălie aici, spuse Gimli, şi tot aici Legolas şi cu mine am jucat un joc pe care l-am câştigat eu doar cu un orc în plus. Vino să vezi cum a fost! Şi sunt grote, Merry, o minune de grote! Ce zici, Legolas, le vizităm?
- Nu! Nu avem timp, răspunse elful. Nu te pripi că strici minunea! Ţi-am dat cuvântul să mă întorc aici, împreună cu tine, dacă vom mai avea parte de o zi de pace şi libertate. Acum însă e aproape de ora prânzului, oră la care mâncăm şi ne aşternem din nou la drum, aşa am auzit.
Merry se ridică şi căscă. Puţinele ore de somn nu-i fuseseră de ajuns; era obosit şi posomorât. Îi era tare dor de Pippin şi se simţea ca o povară, în vreme ce toţi ceilalţi se socoteau cum să se grăbească mai mult într-o treabă pe care el n-o pricepea prea bine.
- Unde este Aragorn? întrebă.
- Într-o încăpere undeva sus, în Cetate, zise Legolas. Nu a dormit şi nu s-a odihnit, aşa am eu impresia. S-a dus acolo acum câteva ore, spunea că vrea să stea să se gândească şi numai rubedenia aia a lui, Halbarad, l-a însoţit; îl apasă o îndoială întunecată, sau poate o grijă.
- Ciudat mai arată oamenii ăştia veniţi acum, spuse Gimli. Voinici, falnici, încât Călăreţii din Rohan par nişte flăcăiandri pe lângă ei; înverşunaţi la chip, bătuţi de soare şi vânt precum stânca mâncată de vreme, cam aşa cum arată Aragorn; şi tăcuţi.
- Dar, asemenea lui Aragorn, sunt cuviincioşi atunci când rup tăcerea, adăugă Legolas. Şi i-ai băgat în seamă pe fraţii Elladan şi Elrohir? Veşmintele le sunt mai puţin mohorâte decât ale celorlalţi, şi sunt chipeşi şi măreţi precum seniorii elfi; ceea ce nu e câtuşi de puţin de mirare la fiii lui Elrond din Vâlceaua Despicată.
- De ce au venit? Ai aflat ceva? vru să ştie Merry. Se îmbrăcase între timp şi-şi petrecuse mantia pe după umeri; toţi trei se îndreptară spre poarta ruinată a Cetăţii.
- Au răspuns unei chemări. După cum ai auzit şi tu, spuse Gimli. Ziceau că au primit veste în Vâlcea: Aragorn are trebuinţă de rubedeniile sale. Lăsaţi-i pe dúnedaini să se ducă la el în Rohan! Da’ nici ei nu mai ştiu acum cine le-a trimis această solie. Îmi vine să cred că e mâna lui Gandalf la mijloc.
- Ba nu, a lui Galadriel, îl contrazise Legolas. Nu ne-a trimis ea prin Gandalf veste despre Frăţia Sură de la Miazănoapte?
- Aşa e, ai dreptate, îşi aminti Gimli. Doamna Pădurii! Citea multe inimi şi aleanuri doamna asta. Ascultă, Legolas, ce-ar fi să ne dorim şi noi pe câţiva din seminţiile noastre?
Legolas se opri în faţa porţii şi îşi îndreptă ochii luminoşi spre miazănoapte şi spre răsărit şi tulburarea se aşternu pe chipul lui frumos.
- Nu cred că ar veni careva, spuse. Ei nu au de ce să pornească la război; pentru că războiul a pornit-o de-acum spre tărâmurile lor.
O vreme cei trei prieteni merseră alături, vorbind de una, de alta despre bătălie, coborând la vale după ce trecură de poarta sfărâmată, trecând de movilele celor căzuţi în luptă, înălţate pe pajiştea verde de lângă drum, până ce ajunseră pe Stăvilarul lui Helm de unde priviră în Văgăună. Gruiul Morţii se afla chiar acolo, negru, înalt, pietros, şi iarba brăzdată şi călcată în picioare de către huorni se vedea cu limpezime. Dunlendingii[1] şi mulţi oameni din garnizoana Cetăţii trudeau la Stăvilar, pe câmpuri şi în jurul zidurilor dărâmate de dincolo de ele; numai că totul părea cufundat într-o linişte ciudată: o vale istovită, odihnind după o mare furtună. După o vreme, cei trei prieteni întoarseră spatele priveliştii şi se duseră să ia prânzul în Sala cea mare a Cetăţii.
Regele sosise înaintea lor şi de cum intrară ei îl chemă pe Merry la sine, poftindu-l să se aşeze alături.
- Nu aşa aş fi vrut să arate totul, zise Théoden, căci prea puţin se aseamănă locul acesta cu frumoasa mea casă în Edoras. Iar prietenul tău e dus, deşi aici ar trebui să fie, cu noi. Va mai trece însă multă vreme până vom şedea tu şi cu mine la masa mea îmbelşugată din Lăcaşul Auriu; vreme nu va fi de benchetuit când mă voi întoarce acolo.
Acum însă, dă-i drumul! Mănâncă şi bea şi să stăm de vorbă cât mai putem. Apoi vei călări împreună cu mine.
- Mi-e îngăduit? făcu Merry surprins şi încântat. Ce minunat ar fi! Nicicând nu se simţise mai recunoscător pentru asemenea vorbe omenoase. Mă tem că stau în drumul tuturor, murmură el; dar să ştiţi că tare aş vrea să fac şi eu ce-mi stă în puteri.
- Nu mă îndoiesc, nu mă îndoiesc, zise regele. Am pregătit un ponei de muntean, un animal bun, anume pentru tine. Te va purta la fel de iute ca orice cal pe drumurile pe care le vom străbate. Căci din Cetate o s-o luăm pe poteci de munte, nu prin câmpie, astfel vom ajunge în Edoras prin Valea Calvarului, unde mă aşteaptă Lady Éowyn. Vei fi scutierul meu, dacă voieşti. Éomer, se află ceva straie de luptă prin locul ăsta, pe care le-ar putea purta Thainul, scutierul meu?
- Nu prea sunt depozite de arme pe-aici, Măria ta, răspunse Éomer. Poate că o să găsim totuşi un coif care să i se potrivească; za ori sabie însă nu avem pentru cineva de înălţimea lui.