- Sabie am eu, răspunse Merry, coborând de pe locul său şi trăgând din teaca neagră tăişul lui mic, dar scăpărător. Copleşit dintr-o dată de dragoste pentru bătrânul acesta, îngenunche într-un genunchi, îi luă mâna şi i-o sărută.
- Pot să aşez sabia lui Meriadoc din Comitat în poala Măriei tale, Rege Théoden? strigă el. Primeşte-mi serviciile, dacă voieşti!
- Bucuros, răspunse regele; şi aşezându-şi mâinile lungi şi bătrâne pe creştetul castaniu al hobbitului, îi dădu binecuvântarea sa. Şi-acum ridică-te, Meriadoc, cavaler de Rohan şi al casei de Meduseld! spuse. Ia-ţi sabia şi poart-o cu noroc!
- Ca un tată îmi veţi fi.
- Pentru o vreme, da, răspunse Théoden.
Apoi statură de vorbă în timp ce mâncau, până îi întrerupse Éomer:
- Măria ta, aproape că a sosit ceasul să ne aşternem la drum. Să-i rog pe oameni să sufle din corni? Dar Aragorn unde e? Jilţul lui e gol, iar el nu a mâncat.
- Ne pregătim de plecare, hotărî Théoden, iar Seniorului Aragorn să-i fie trimisă vorbă că ora e târzie.
Însoţit de garda sa şi de Merry, regele trecu de poarta Cetăţii spre pajiştea unde se strângeau Călăreţii. Mulţi încălecaseră. Avea să fie o companie mare; căci regele lăsa doar o garnizoană mică în Cetate şi toţi cei de care nu era nevoie acolo călăreau spre Edoras, unde aveau să se înarmeze. O mie de suliţaşi plecaseră de cu noapte într-acolo; dar tot mai erau vreo cinci sute sau chiar mai mulţi care îl însoţeau pe rege, mai toţi bărbaţi de pe plaiurile şi văile din Depresiunea de Apus.
Ceva mai la o parte stăteau Pribegii, tăcuţi, aliniaţi, înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săbii. Erau înveşmântaţi în mantii de-un cenuşiu închis, iar glugile erau trase peste coif şi cap. Caii erau puternici, falnici, dar neţesălaţi; iar unul n-avea călăreţ, tocmai calul lui Aragorn, pe care-l aduseseră cu ei din meleagul nordic; Roheryn era numele lui. Nici o strălucire de nestemată sau aur şi nici un alt ornament nu împodobea harnaşamentele sau armurile; iar călăreţii nu purtau nici un alt însemn ori blazon, în afara paftalei de argint, sub forma unei stele cu raze, care prindea fiecare pelerină pe umărul stâng.
Regele urcă în şa, Coamă de Zăpadă se numea calul, iar lângă el Merry aburcă pe poneiul său, Stybba. Numaidecât pe poartă ieşi Éomer, şi cu el veneau Aragorn şi Halbarad care purta marele toiag învelit în negru, şi încă doi bărbaţi înalţi, nici tineri nici bătrâni. Atât de mult semănau cei doi, feciorii lui Elrond, încât puţini puteau să-i deosebească: cu păr negru, ochi cenuşii, iar pielea obrajilor albă ca a elfilor; înveşmântaţi la fel, cu zale strălucitoare sub mantii gri-argintii. În urma lor veneau Legolas şi Gimli. Dar Merry avea ochi doar pentru Aragorn, atât de uimitoare era schimbarea pe care o vedea în el ca şi când într-o singură noapte ani fără număr se prăvăliseră peste el. Posomorit îi era chipul, pământiu, istovit.
- Mintea mi-e cuprinsă de tulburare, Măria ta, zise el, oprindu-se lângă calul regelui. Am auzit vorbe ciudate şi presimt primejdii în depărtare. Am stat şi-am cumpănit îndelung şi mă tem că trebuie să mă îndrept spre altă ţintă. Spune-mi Théoden, acum te îndrepţi spre Valea Calvarului, cât vei face până acolo?
- E trecut cu o oră de amiază, zise Éomer. Înainte să pogoare noaptea celei de-a treia zile de-acum încolo ar trebui să ajungem la Fort. O noapte va fi trecut atunci după Luna plină, iar adunarea poruncită de Rege va urma a doua zi. Mai iute de-atât nu izbutim dacă e să strângem forţele din Rohan.
Aragorn rămase tăcut o vreme.
- Trei zile, murmură el, şi abia atunci va începe adunarea. Dar pricep că nu se poate mai repede.
Ridică privirile şi pe faţa lui se citea că luase o hotărâre, căci era mai puţin chinuită.
- Atunci, cu voia Măriei tale, am ales altminteri pentru mine şi fârtaţii mei. Va trebui să ne urmăm drumul nostru, fără să ne mai ferim. Pentru mine vremea tăinuirii a trecut. Mă voi îndrepta spre răsărit, pe cel mai iute drum, şi voi urma Căile Morţilor.
- Căile Morţilor! exclamă Théoden, înfiorat. De ce le pomeneşti?
Éomer se răsuci spre Aragorn, aţintindu-l cu privirea, iar lui Merry i se păru că feţele Călăreţilor care se aflau în apropiere şi auziseră cele spuse păliră deodată.
- Dacă s-ar afla cu adevărat asemenea căi, mai zise Théoden, poarta lor se găseşte în Valea Calvarului; dar nici o fiinţă vie nu poate trece de ea.
- Vai, vai, Aragorn, prietene! se întrista Éomer. Nădăjduisem că vom merge la război împreună; dar dacă tu cauţi Căile Morţilor, înseamnă că a sosit clipa despărţirii noastre şi nu prea cred că ne vom mai întâlni vreodată sub soare.
- Cu toate acestea, acel drum îl voi urma. Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Éomer, poate că ne e dat să ne mai întâlnim în bătălie, chiar dacă între noi se vor afla toate armiile din Mordor.
- Vei face precum voieşti, prinţe Aragorn, zise Théoden. Aşa ţi-o fi scris, să apuci pe căi ciudate pe care alţii nu-ndrăznesc. Mă amărăşte despărţirea asta, ce-mi împuţinează forţele; dar acum trebuie s-o apuc pe cărări de munte, fără altă zăbavă. Cu bine!
- Cu bine, Măria ta! răspunse Aragorn. Spre victorie să ţi se îndrepte paşii! Cu bine, Merry! Te las în mâini bune, mai bune decât speram atunci când i-am hăituit pe orci până în Fangorn. Legolas şi Gimli or să mai vâneze cu mine, aşa nădăjduiesc; dar n-o să te uităm nicicând.
- Cu bine! zise Merry.
Nu mai ştia ce să spună. Se simţea foarte mic şi era zăpăcit şi întristat de toate aceste vorbe sumbre. Mai mult ca oricând simţea acum lipsa veseliei de nestăvilit a lui Pippin. Călăreţii erau gata de drum, nu mai aveau astâmpăr; Merry nu-şi mai dorea decât să pornească odată şi să se isprăvească totul cât mai repede.
Apoi Théoden îi mai spuse ceva lui Éomer, după care, înălţându-şi mâna, strigă spre Călăreţi şi aceştia porniră. Traversară Stăvilarul şi coborâră spre Văgăună, de unde, cotind brusc spre răsărit, o luară pe un drumeag ce înainta pe la poalele dealurilor preţ de o milă sau poate mai mult, până când, cotind spre miazăzi, se întorcea înapoi, pierzându-se printre dealuri. Aragorn călări până la Stăvilar, privind cum coboară oamenii regelui spre Viroagă. Apoi se răsuci spre Halbarad şi spuse:
- Au plecat trei fiinţe pe care le iubesc, pe cea mai mică în egală măsură ca pe celelalte. Habar n-are piticuţul spre ce se îndreaptă; dar şi dacă ar şti, tot s-ar duce.
- Or fi cei din Comitat un popor mic, dar cu virtuţi nepreţuite, zise Halbarad. Nu ştiu ei cât trudim să le apărăm hotarele, însă nu le port pică pentru asta.
- Şi uite că sorţile ni s-au împletit, spuse Aragorn. Dar, vai! de-aici încolo ne despărţim. Asta e, să îmbuc şi eu ceva şi apoi o să trebuiască s-o luăm din loc în mare grabă. Veniţi, Legolas şi Gimli! Avem de vorbit cât mănânc.
Se întoarseră tustrei în Cetate; o vreme însă Aragorn şezu tăcut la masa din sală, iar ceilalţi îl aşteptară să se hotărască să vorbească.
- Hai! îl îndemnă Legolas într-un târziu. Spune ce ai de spus şi uşurează-ţi inima şi alungă umbra! Ce s-a întâmplat de când ne-am reîntors în locul ăsta sumbru în dimineaţa cenuşie?
- O luptă mult mai cruntă pentru mine, decât bătălia pentru Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am privit în Piatra Orthanc, prieteni.
- Ai privit în piatra aia blestemată a magiei! exclamă Gimli şi chipul lui fu cuprins de teamă şi uluire. Lui… i-ai zis ceva? Chiar şi Gandalf se temea de întâlnirea asta.
- Uiţi cu cine vorbeşti, zise Aragorn aspru şi ochii lui scăpărară. Nu mi-am făcut oare cunoscut titlul de nobleţe în faţa desonului din Edoras? Ce anume te temi că i-aş putea spune? Nu, Gimli, îşi înmuie el vocea; aerul sever îi pieri de pe chip, acum arăta ca şi când se perpelise nopţi întregi chinuit de durere. Nu, prieteni, eu sunt stăpânul de drept al Pietrei şi am dreptul şi puterea să o folosesc, sau cel puţin aşa gândesc eu. De dreptul pe care-l am nu se poate îndoi nimeni. Puterea mi-a ajuns… pe muchie de cuţit.