La aceste vorbe ea zâmbi:
- Atunci, domnul meu, ai dat dovadă de multă bunăvoinţă să te abaţi atâta amar de cale din drumul domniei-tale doar pentru a-i aduce veşti lui Éowyn şi pentru a-i vorbi în exilul ei.
- Nici un bărbat nu s-ar gândi că şi-a irosit vremea cu o asemenea călătorie, nu se lăsă Aragorn mai prejos. Cu toate acestea, domniţă, trebuie să ştii că nu aş fi putut să vin până aici dacă drumul pe care îl am de urmat nu ar fi trecut pe la Adăpostul din Valea Calvarului.
- Atunci, domnul meu, răspunse ea cu vocea cuiva căruia nu-i place ceea ce tocmai a auzit, înseamnă că te-ai rătăcit; căci din Valea Calvarului nici un drum nu porneşte spre răsărit sau spre miazăzi; şi ai face mai bine să te întorci pe unde ai venit.
- Câtuşi de puţin, domniţă, nu m-am rătăcit; căci aceste meleaguri mi-a fost dat să le străbat înainte să te fi născut domnia ta pentru a le dărui din frumuseţea-ţi. Valea aceasta are totuşi o cale de ieşire, şi eu pe aceea o voi urma. Mâine o voi apuca pe Căile Morţilor.
Éowyn se uită la el ca trăsnită, sângele i se scurse din obraji şi multă vreme nu scoase nici un cuvânt, şi astfel rămaseră cu toţii cufundaţi în tăcere.
- Dar, Aragorn, vorbi ea în cele din urmă, oare solia ta este aceea de a căuta moartea? Căci asta este tot ce vei găsi pe drumul acela. Morţii nu-i îngăduie pe cei vii să treacă.
- Pe mine poate că or să mă îngăduie, spuse Aragorn; măcar voi face încercarea. Este singurul drum care-mi poate fi de folos.
- Dar e nebunie curată. Uită-te la bărbaţii aceştia, vestiţi şi viteji, pe care nu ar trebui să-i duci cu tine în lumea umbrelor, ci în luptă să-i conduci, unde este nevoie de ei. Te conjur, rămâi aici şi însoţeşte-l pe fratele meu; căci numai aşa inimile noastre se vor bucura şi speranţele ne vor spori.
- Nu e nebunie, domniţă, răspunse Aragorn; calea aceasta a fost aleasă pentru mine. Iar cei care mă însoţesc o fac de bunăvoie; şi dacă ei doresc acum să nu mă urmeze, ci să se alăture rohirrimilor, sunt liberi s-o facă. Eu însă mă voi duce pe Căile Morţilor, singur de va fi nevoie.
Nimeni nu mai spuse un cuvânt după acestea şi îşi continuară masa în tăcere; ea însă nu-şi dezlipea ochii de la chipul lui Aragorn şi comesenii înţeleseră că era chinuită de gânduri. În cele din urmă se ridicară cu toţii şi, mulţumindu-i pentru ospeţie, îi urară noapte bună şi se duseră la culcare.
Dar când Aragorn ajunse la baraca ce avea să-i găzduiască pe el, pe Legolas şi pe Gimli, şi după ce însoţitorii săi intrară, numai ce apare Lady Éowyn şi-l cheamă pe nume. El se răsuci şi o zări precum o scăpărare în noapte, căci era înveşmântată în alb; ochii ei însă erau ca de jar.
- Aragorn, de ce vrei să mergi pe drumul acela al morţii?
- Pentru că aşa trebuie. Numai astfel am vreo speranţă să-mi împlinesc menirea în războiul împotriva lui Sauron. Nu eu aleg căile primejdiei, Éowyn. De-ar fi să merg acolo unde mi-a rămas inima, departe în Nord, acum aş hălădui prin minunata Vâlcea Despicată.
O vreme ea rămase tăcută; cugetând parcă la ce ar fi putut să însemne aceste vorbe. Deodată îşi puse mâna pe braţul lui.
- Eşti un senior neînduplecat şi hotărât şi astfel îşi câştigă bărbaţii renumele. Câteva clipe tăcu iarăşi, apoi continuă: Domnul meu, dacă trebuie să pleci, atunci lasă-mă să călăresc în urma ta. Căci mi s-a urât să stau ascunsă între dealuri, doresc să dau piept cu primejdia şi lupta.
- Ai o datorie faţă de poporul tău, răspunse el.
- Numai asta aud, datorie, strigă ea. Dar oare nu fac şi eu parte din Casa lui Eorl, nu-s şi eu străjer şi nu dădacă la copil? Destul am aşteptat şi mi-au şovăit picioarele. Dar acum nu-mi mai şovăie, aşa-mi pare, prin urmare nu am voie să fac cu viaţa mea ceea ce vreau?
- Puţini pot face asta cu onoare. În privinţa domniei tale, domniţă: n-ai acceptat de bunăvoie să-ţi cârmuieşti poporul până la întoarcerea seniorului lor? Dacă n-ai fi fost aleasă, în locul lui ar fi pus un mareşal ori un căpitan, care nu ar fi putut să-şi părăsească postul călare pe cal, oricât ar fi fost de sătul de ceea ce făcea.
- Şi să fiu mereu aleasă? se îndârji ea. Să fiu mereu lăsată în urmă atunci când Călăreţii pleacă, să am grijă de gospodărie în vreme ce ei îşi câştigă renumele, ca la întoarcere să-i aştepte mâncarea gata gătită şi paturile aşternute?
- Poate că va veni curând o vreme când nu se va mai întoarce nici unul. Va fi nevoie atunci de vitejie fără renume, căci nimeni nu-şi va aminti faptele ce sunt făcute pentru apărarea ultimă a caselor voastre. Dar nici nu vor fi faptele mai puţin vitejeşti doar pentru că nu sunt ridicate în slăvi.
- Ceea ce ai spus vrea să însemne: eşti femeie, locul tău este în gospodărie. Dar după ce bărbaţii mor în bătălie şi onoare, ai şi tu voie să mori arsă în casă, pentru că bărbaţii n-or să mai aibă nevoie de ea. Eu însă mă trag din Casa Eorl, nu-s servitoarea nimănui. Ştiu să călăresc, să mânuiesc spada şi nu mă tem nici de moarte, nici de durere.
- De ce anume te temi, domniţă?
- De colivie. Să fiu ţinută după gratii până ce obişnuinţa şi bătrâneţea vor ajunge să nu le mai bage în seamă, iar din nădejdea de a împlini fapte mari nu va mai rămâne nici o dorinţă ori amintire.
- Dar mie mi-ai spus să nu mă aventurez pe drumul pe care l-am ales, pentru că este primejdios?
- E un sfat, nimic mai mult. Dar nu-ţi spun să fugi de primejdie, ci să te avânţi în bătălia în care spada îţi poate câştiga renumele şi victoria. Nu-mi place să văd cum sunt aruncate la vechituri lucruri preţioase.
- Nici mie, spuse el. Prin urmare, ascultă-mă, domniţă: Rămâi pe loc! Căci solia ta nu se găseşte la Miazăzi.
- Şi nici a celor care merg cu domnia ta. Te însoţesc doar pentru că nu vor să vă despărţiţi - pentru că te iubesc.
Spunând acestea, Éowyn se făcu nevăzută în noapte.
Zorii luminau de-acum cerul, dar soarele încă nu se ivise la orizontul răsăritean, atunci când Aragorn se pregăti de plecare. Tovarăşii săi îl aşteptau călare, iar el tocmai voia să se aburce în şa când Lady Éowyn veni să-şi ia rămas-bun de la ei. Purta veşminte de Călăreţi şi o sabie încinsă la brâu. În mână ţinea un pocal, pe care-l duse la buze, sorbi din el şi le ură drum bun şi fără zăbavă; apoi întinse pocalul lui Aragorn, care luă o sorbitură şi zise:
- Rămâi cu bine, Stăpână a ţinutului Rohan! Beau pentru norocul bun al Casei din care te tragi, al domniei tale şi al poporului pe care-l cârmuieşti. Iar fratelui astfel să-i spui: dincolo de umbre poate că ne vom întâlni din nou!
La vorbele acestea, Gimli şi Legolas, care se aflau în apropiere, ar fi jurat că o văd plângând, ceea ce, la o fiinţă atât de vitează şi de mândră, părea încă şi mai dureros. Dar ea nu spuse decât atât:
- Aragorn, chiar vei pleca?
-Da.
- Atunci nu mă laşi să mă alătur vouă, aşa cum v-am rugat?
- Nu, domniţă. Căci nu pot îngădui un asemenea lucru fără învoire de la rege şi de la fratele domniei tale; iar ei nu se întorc decât abia mâine. Pentru mine însă fiecare ceas, fiecare minut e preţios. Cu bine!
Atunci ea căzu în genunchi:
-Te conjur!
- Nu, domniţă, zise el din nou şi, apucând-o de mână, o ridică în picioare.
Îi sărută mâna, sări în şa, dădu pinteni calului şi porni în galop fără să se uite în urmă; şi numai cei care îl cunoşteau bine şi se aflau în preajmă îi văzură durerea de pe chip.