Éowyn rămase nemişcată ca o stană de piatră, cu pumnii încleştaţi pe lângă trup, şi îi urmări cu privirea până intrară în umbrele întunecatului Dwimorberg, Muntele Bântuit, în care se afla Poarta Morţilor. Când se pierdură din vedere, ea se răsuci pe călcâie, împiedicându-se ca un nevăzător, şi se întoarse la casa ei. Însă nici unul dintre supuşii săi nu a văzut scena despărţirii, căci stăteau ascunşi de teamă şi nu aveau să iasă la iveală decât după ce se lumina bine de ziuă şi nesocotiţii străini se vor fi dus cu totul.
Iar unii dintre ei spuneau:
- Sunt creaturi elfeşti. N-au decât să se ducă acolo unde le e locul, în întunecime, şi nicicând să nu se mai întoarcă. Ne e de ajuns că trăim timpuri rele.
Dimineaţa era încă cenuşie, soarele nu se înălţase peste crestele negre ale Muntelui Bântuit ce se afla în faţa lor. O spaimă îi cuprinsese încă de când trecuseră printre şirurile de pietre străvechi, şi astfel ajunseră la Crângul Tainic. Acolo, în întunecimea arborilor negri, pe care nici măcar Legolas nu se simţea în stare s-o îndure prea mult, dădură peste o scobitură ce se deschidea la poala muntelui şi chiar în mijlocul potecii se afla o piatră colosală ce semăna cu un deget al sorţii.
- Îmi îngheaţă sângele în vine, zise Gimli, dar ceilalţi nu spuseră nimic şi vocea lui fu înăbuşită de covorul jilav de ace de brad de pe jos.
Caii se împotriviră să treacă de piatră, încât călăreţii se văzură nevoiţi să descalece şi să-i ia de dârlogi. Şi astfel ajunseră în sfârşit în fundul văioagei; acolo se înălţa un adevărat perete de stâncă, în care Poarta Întunecată se deschidea înaintea lor ca o gură a nopţii. Semne şi chipuri erau cioplite deasupra arcului ei larg, prea întunecate şi ele pentru a putea fi citite, iar teama se răspândea din ea asemenea unor vapori cenuşii.
Grupul se opri, inima fiecăruia părea să se fi oprit şi ea în piept, în afară de aceea a lui Legolas elful, pe care stafiile oamenilor nu-l înspăimântau.
- Poarta asta e rea, zise Halbarad, şi moartea mea să află dincolo de ea. Cu toate acestea voi cuteza să-i trec pragul; dar caii nu o vor face.
- Dar trebuie să intrăm, prin urmare şi caii vor intra, zise Aragorn. Căci dacă vom pătrunde în această întunecime, multe mile ne vor sta înainte şi cu fiecare oră pe care o pierdem, triumful lui Sauron se apropie tot mai mult. Urmaţi-mă!
Aragorn porni primul, şi atât de puternică se dovedi voinţa lui, încât dúnedainii şi caii îl urmară. Şi cu adevărat, dragostea pe care o purtau caii Pribegilor pentru stăpânii lor era îndestul de mare pentru ca ei să se arate gata să înfrunte până şi spaima Porţii dacă stăpânii nu se pierdeau cu firea mergând alături de ei. Doar Arod, calul din Rohan, refuză să meargă, rămânând ţintuit, tremurând şi asudând pradă unei spaime de ţi-era mai mare mila să-l priveşti. Legolas însă îi acoperi ochii cu mâinile şi îi cântă în ureche câteva vorbe care străbătură blânde bezna, până când calul se lăsă dus de dârlogi, astfel că şi Legolas păşi dincolo de prag. În urmă rămase numai Gimli, gnomul.
Genunchii îi tremurau; Gimli se simţi cuprins de mânie împotriva lui însuşi.
- Aşa ceva n-am mai pomenit, zise el, ca un elf să îndrăznească să păşească în lumea subpământeană, iar un gnom să se codească!
Cu aceste vorbe se avântă înăuntru. Lui însă i se păru că-şi târa picioarele peste prag; ca în clipa următoare peste ochii lui să se pogoare ca o negură, tocmai lui să i se întâmple asta, lui Gimli, fiul lui Glóin, care umblase neînfricat prin atâtea adâncimi ale lumii.
Aragorn mergea în frunte ţinând aprinsă deasupra capului una din torţele pe care le adusese cu sine de la Adăpostul din Valea Calvarului; Elladon, în coada şirului, ducea o altă torţă aprinsă; rămas în urmă, Gimli se chinuia să-l întreacă, dar se împiedica tot timpul. Nu vedea nimic în afară de lucirea stinsă a torţelor; iar când tovarăşii săi se opreau din mers, i se părea că e înconjurat de peste tot de o şopotire nesfârşită de voci, un murmur de cuvinte în nici una din limbile pe care le auzise vreodată.
Nimic nu-i ataca şi nu li se împotrivea. Cu toate acestea frica punea tot mai mult stăpânire pe gnom pe măsură ce înainta - mai cu seamă pentru că ştia acum că nu mai era cale de întors; toate căile rămase în spatele lor erau înţesate de nevăzuţii stăpâni ai locului care-i urmau în întuneric.
Şi astfel a trecut timp fără de măsură până când lui Gimli îi fu dat să vadă o primejdie de care apoi avea să-şi aducă aminte cu oroare. Drumul era larg, din câte îşi putea el da seama, dar dintr-o dată grupul ajunsese într-un imens spaţiu gol, fără urmă de pereţi într-o parte sau în alta. Gimli era atât de copleşit de teamă, încât abia mai putea merge. Undeva în stânga, ceva sclipi în întuneric la apropierea torţei lui Aragorn. Acesta se abătu din drum ca să vadă ce anume putea să sclipească astfel.
- Oare nu se teme? murmură gnomul pentru sine. În oricare altă peşteră, Gimli fiul lui Glóin s-ar fi repezit primul la lucirea aurului. Dar nu aici! N-are decât să zacă acolo ce-o-fi, neatins!
Cu toate acestea, se apropie şi el şi-l văzu pe Aragorn îngenunchind în timp ce Elladon ţinea ridicate ambele torţe. În faţa lui se găseau osemintele unui om deosebit de mare. Purtase za, armura încă se mai afla acolo întreagă. Căci aerul peşterii era uscat precum colbul, iar zaua aurită. Centura era din aur şi granate, şi greu de aur îi era coiful de pe capul numai oase, întors cu faţa în jos. Căzuse aproape de peretele îndepărtat al peşterii, după cum se putea vedea acum, în faţa unei uşi de piatră ce se închisese cu repeziciune: căci oasele mâinii rămăseseră încleştate în crăpătura ei. O spadă cu tăişul crestat şi frânt zăcea lângă el, cu care, pare-se, scobise în stâncă într-o ultimă încercare disperată.
Aragorn nu-l atinse, îl privi doar o vreme, apoi se ridică şi oftă.
- Până şi florile de simbelmynë,[2] mor, murmură el. Nouă colnice şi încă şapte înverzite-s de iarbă şi la capăt au ajuns lungii ani de când zace la uşa pe care în zadar s-a chinuit s-o deschidă. Unde duce oare? De ce să fi vrut să treacă dincolo? Nimeni nu va şti vreodată.
Căci nu asta e solia mea! strigă el, întorcându-se spre peşteră, spre întunericul şopotitor din spatele lor. Păstraţi-vă comorile şi tainele pe care le-aţi strâns în Anii Blestemaţi! Nu cerem decât să ne putem grăbi. Lăsaţi-ne să trecem şi apoi puteţi veni! Vă chem să veniţi la Piatra Erech!
Nici un răspuns altul decât tăcerea deplină, mai înspăimântătoare decât şopotirile dinainte; apoi o pală îngheţată care făcu torţele să pâlpâie şi apoi să se stingă de tot, nemaiputând să fie reaprinse. Despre ceea ce a urmat Gimli avea să-şi amintească prea puţin. Ceilalţi o porniră la drum fără zăbavă, dar el rămânea mereu la coadă, urmărit de o spaimă ce părea să-l caute anume pe el, gata-gata să-l înghită; şi de un zvon asemenea ecoului părelnic a mii şi mii de picioare. Se împiedica atât de ades, încât ajunse să se târască în patru labe, precum o fiară, simţind că nu mai poate îndura: ori ajungea la un capăt al drumului şi reuşea să scape, ori fugea îndărăt să dea piept cu teama aceea care-l urmărea.
Pe neaşteptate auzi clipocit de apă, un zgomot dur şi limpede ca o cădere de piatră într-un vis de umbre întunecate. Bezna se subţia şi, hop! drumeţii trecură de o altă intrare, cu pragul de sus înalt, boltit şi larg şi cu un râuşor care curgea pe lângă ei; dincolo de intrare se zărea un drum care cobora abrupt printre pereţii de stâncă ce-şi desenau pe cer, mult deasupra lor, muchiile ascuţite ca o lamă de cuţit. Atât de adâncă şi de îngustă era acea ravenă, încât cerul apărea negru, cu stele mici clipind pe el. Cu toate acestea, după cum avea să afle Gimli mai târziu, mai erau două ceasuri până la apusul soarelui în acea zi, aceeaşi în care porniseră din Valea Calvarului; deşi, din câte ar fi putut el spune atunci, pe loc, se prea putea să fie amurgul unei zile dintr-un cu totul alt an sau chiar dintr-o altă lume.