Drumeţii încălecară din nou şi Gimli sui în şa împreună cu Legolas. Călăreau în şir; seara pogorî peste lume aducând cu sine un amurg senin de un albastru-adânc; teama încă nu-i părăsise. Vrând să-i spună ceva lui Gimli, Legolas se răsuci spre el şi atunci gnomul zări sclipirea din ochii senini ai elfului. În urma lor venea Elladan, ultimul dintre ei, dar nu şi dintre cei care coborau atunci pe acelaşi drum.
- Morţii sunt pe urmele noastre, spuse Legolas. Văd forme de oameni şi de cai şi stindarde palide, ca fuioarele de nori şi lăncii precum promoroaca într-o noapte ceţoasă de iarnă. Morţii sunt pe urmele noastre.
- Da. Morţii vin din urmă. Au fost chemaţi să se adune, răspunse Elladan.
Într-un târziu ieşiră din ravenă, atât de brusc încât ai fi zis că ţâşniseră printr-o crăpătură din perete; la picioarele lor se căscau prăvălişurile unei văi largi şi abrupte, iar pârâul care curgea pe lângă ei cădea cu vuiet rece peste multe cascade.
- Unde-n Pământul de Mijloc ne aflăm? întrebă Gimli, iar Elladan răspunse:
- Am coborât de la izvoarele lui Morthond, râul cel lung cu ape reci ca gheaţa ce se varsă într-un târziu în mare după ce spală înălţimile Dol Amroth. De-acum nu va mai trebui să întrebaţi de unde-i vine numele: Rădăcina Neagră îl numesc oamenii.
Valea Morthond forma un golf mare ale cărui ape se loveau de feţele sudice ale muntelui. Pantele sale abrupte erau acoperite de iarbă; dar la acel ceas totul apărea cenuşiu căci soarele apusese; departe jos, luminiţe licăreau în casele oamenilor. Valea era mănoasă, drept pentru care mulţi oameni sălăşluiau în ea.
Fără să se răsucească în şa, Aragorn strigă tare, cât să-l audă toată lumea:
- Prieteni, daţi uitării oboseala! Călăriţi, daţi pinteni! Trebuie să ajungem la Piatra Erech înainte ca astă zi să se stingă, iar drumul ne stă încă lung în faţă.
Şi astfel, fără să se mai uite în urmă, au străbătut plaiurile acelea muntoase până ajunseră la un pod peste torentul tot mai vijelios, dincolo de care găsiră un drum ce cobora la şes.
Luminile se stingeau în case şi cătunuri la apropierea lor, uşile erau închise degrabă, pe câmpuri oamenii izbucneau în ţipete îngrozite şi o rupeau la fugă precum ciutele hăituite. Şi de peste tot se auzea acelaşi strigăt în înserarea tot mai adâncă: „Regele Morţilor! Regele Morţilor ne atacă!”
Clopote băteau departe în vale şi toată suflarea din partea locului fugea din calea lui Aragorn; dar în graba lor, călăreţii Frăţiei Sure călăreau precum nişte adevăraţi vânători, până când caii începură să se împiedice de oboseală. Şi astfel, cu puţin înainte de miezul nopţii, în întunericul la fel de adânc precum bezna peşterilor, ajunseră în sfârşit la Dealul Erech.
De multă vreme dealul acela şi câmpurile pustii din preajma lui erau bântuite de spectrul Morţilor. Căci în vârful dealului se găsea o piatră neagră, rotundă ca un glob uriaş şi înaltă cât un stat de om, cu toate că jumătate din ea era îngropată în pământ. Părea venită din altă lume, ca şi când picase din cer, după cum credeau unii; dar cei care-şi mai aminteau legendele din Apusime povesteau că fusese adusă din ruinele de la Númenor şi pusă acolo de către Isildur însuşi, la descălecatul său. Nici unul dintre locuitorii văii nu cuteza să se apropie de ea şi nici să-şi facă sălaşuri în apropiere; căci spuneau că era locul de întâlnire al Oamenilor-umbre care se adunau acolo în vremuri de ameninţare şi spaimă, strângându-se în jurul Pietrei şi şuşotind.
La acea Piatră ajunse grupul de călăreţi şi se opri în tăria nopţii. Elhorin îi dădu lui Aragorn un corn de argint în care acesta suflă; celor ce se aflau în preajmă li se păru că aud cum alte cornuri răspund chemării, ca un ecou în grote adânci undeva departe. Nici un alt sunet nu desluşiră, cu toate acestea simţeau că dealul pe care se aflau ei fusese înconjurat de o mare armie; dinspre munţi cobora un vânt rece, precum răsuflarea duhurilor. Aragorn însă descălecă, se apropie de Piatră şi strigă cu voce de tunet:
- Voi cei ce-aţi încălcat jurământul, de ce-aţi venit?
O voce se auzi în noapte, ca venită de undeva de departe, care îi răspunse:
- Pentru a ne împlini jurământul şi astfel a ne găsi pacea.
- Iată, ceasul acela a sosit, în sfârşit, zise Aragorn. Acum eu mă îndrept spre Pelargir, pe malul râului Anduin, iar voi mă veţi urma. Şi când tot acest meleag va fi fost curăţat de servitorii lui Sauron, abia atunci voi spune că jurământul a fost împlinit, iar voi veţi găsi pacea şi veţi putea pleca pentru totdeauna. Căci eu sunt Elessar, moştenitorul lui Isildur asupra ţinutului Gondor.
Rostind acestea, îl rugă pe Halbarad să desfăşoare marele stindard pe care-l adusese cu sine; dar, ce să vezi! stindardul era negru, iar dacă se afla vreun însemn pe el, întunericul îl ascundea. Şi se lăsă tăcerea şi nici şoaptă, nici oftat nu se mai auzi cât fu noaptea de lungă. Călăreţii înnoptară lângă Piatră, dar nu le fu dat să doarmă prea mult, căci simţeau împresurarea Umbrelor.
Când se iviră zorile reci şi palide, Aragorn se ridică în pripă şi, sculându-i pe toţi ai săi, îşi reluară călătoria cu şi mai mare grabă şi oboseală, cum nici unul dintre ei nu mai cunoscuse până atunci, în afară de el, Aragorn, încât numai voinţa lui îi împingea înainte. Nici un alt om muritor nu ar fi avut puterea să îndure, decât doar dúnedainii de la Miazănoapte, şi împreună cu ei Gimli gnomul şi Legolas dintre elfi.
Trecură de Strâmtoarea lui Tarlang şi ajunseră în Lameon; Armia Umbrelor venea fără milă din urmă, iar în faţa lor se întindea spaima pe care o trezeau, şi asta până ajunseră la Calembel, pe râul Ciril şi soarele coborî sângeriu în spatele culmilor Pinnath Gelin, în Apus, în urma lor. Oraşul-căpetenie şi forturile din Ciril îi întâmpinară pustii, căci mulţi bărbaţi plecaseră la război şi toată suflarea ce mai rămăsese în acele locuri se refugiase între dealuri la aflarea veştii că se apropia Regele Morţilor. Ziua următoare însă zorii nu se mai iviră şi Frăţia Sură intră în întunecimea Furtunii din Mordor şi pierdută fu pentru ochii muritorilor; numai Morţii îi urmară.
III
Adunarea din Rohan
De-acum toate drumurile se îndreptau spre Răsărit pentru a da piept cu războiul care stătea să înceapă şi cu asaltul Umbrei. Şi în vreme ce Pippin se afla la Marea Poartă a Oraşului şi privea cum îşi făcea intrarea Prinţul din Dol Amroth, cu flamurile sale, Regele ţinutului Rohan cobora din munţi.
Ziua se stingea. În ultimele raze ale soarelui umbrele Călăreţilor se desfăşurau prelungi şi ascuţite pe drum, înaintea lor. Întunericul se furişase în pădurile de brad ce acopereau povârnişurile munţilor. Regele domolise galopul calului acum, la capătul zilei. Poteca pe care venea el coti pentru a înconjura un pinten de stâncă şi intră sub bolta întunecoasă a copacilor, foşnind şoptit. Călăreţii coborau tot mai jos, într-un şir lung şi şerpuitor. Când într-un târziu ajunseră în partea de jos a defileului, se pomeniră că seara se lăsase în văioage. Soarele dispăruse, Amurgul împresura cascadele.
Toată ziua îi însoţise curgerea sprinţară a unui pârâu ce izvora din pasul înalt rămas în urmă şi îşi croia valea îngustă printre pereţii stâncoşi acoperiţi de pini; aici, printr-o poartă de piatră, scăpa din strâmtoarea înălţimilor şi se revărsa într-o vale mai largă. De-a lungul ei înaintară Călăreţii şi dintr-o dată Valea Calvarului apăru în faţa ochilor lor, răsunând în înserare de tumultul apelor. Izvorul Zăpezii, ce se unea acolo cu firul unui pârâiaş, se prăvălea vijelios şi înspumat peste pietre, până jos în Edoras, printre dealurile înverzite, udând câmpiile. În dreapta, la capătul celălalt al văii largi, semeţul Ţanc al Voinicului domina peste nenumăraţii săi versanţi, înconjurat de nori; însă vârful său crenelat, îngropat sub zăpezi veşnice, strălucea mult deasupra lumii, cu umbre albastre pe faţa dinspre Răsărit, pătat cu roşu de soarele însângerat pe faţa dinspre Apus.