Merry privi cu uimire la acest ţinut străin despre care auzise multe poveşti în timpul călătoriei lor lungi. O lume fără cer, în care ochiul lui zărea, prin spărturi nedesluşite de văzduh adumbrit, doar povârnişuri, pereţi masivi de stâncă în spatele altor pereţi masivi şi cascade neîndurătoare învăluite în aburi. Preţ de o clipă, Merry se pierdu în visare, ascultând vuietul apei, şoapta copacilor întunecaţi, pietrele care crăpau şi nesfârşita tăcere ce pândea dincolo de toate aceste zvonuri. Iubea munţii sau îndrăgise gândul la ei ce se ţesuse din poveşti aduse de departe; acum însă era doborât de greutatea copleşitoare a Pământului de Mijloc. Îi era dor să închidă acea imensitate afară, iar el să se refugieze într-o cameră liniştită, în faţa focului din vatră.
Era foarte obosit, căci, deşi călătoriseră încet, aproape că nu se opriseră din călărit pentru a se odihni. Oră după oră timp de aproape trei zile istovitoare urcase şi coborâse, peste trecători, prin văi lungi, peste multe pâraie. Uneori, acolo unde drumul se lăţea, călărise alături de rege, fără să bage de seamă că mulţi dintre Călăreţi zâmbeau văzându-i aşa: hobbitul pe poneiul lui micuţ, flocos şi sur, iar Seniorul Rohanului pe marele lui cal alb. Stătuse atunci de vorbă cu Théoden, povestindu-i despre ţinutul său şi despre felul de a fi al celor din Comitat, sau ascultând la rândul său poveşti despre Obşte şi despre vitejii oameni din străvechime. Dar cea mai mare parte a timpului, mai ales în această din urmă zi, Merry călărise de unul singur în spatele regelui, cufundat în tăcere, încercând să priceapă vorbirea aceea domoală şi sonoră a bărbaţilor care veneau în urma lui. Era o limbă ce părea să aibă multe cuvinte cunoscute de el, numai că erau rostite parcă mai profund şi cu mai multă forţă decât în Comitat, şi cu toate acestea nu reuşea să le lege pe înţeles. Uneori câte un călăreţ îşi înălţa vocea clară într-un cântec vesel, şi Merry îşi simţea inima tresăltând, deşi nu ştia despre ce era vorba în cântecul acela. Cu toate acestea, fusese singur şi nicicând parcă atât de singur ca acum, la capătul zilei. Se întreba unde-o fi ajuns Pippin în toată acea lume străină; şi ce se alesese de Aragorn şi Legolas şi Gimli. Şi deodată, cu o gheară de gheaţă în jurul inimii, se gândi la Frodo şi la Sam. „Pe ei îi uit! îşi spuse el cu reproş. Şi tocmai ei sunt mai importanţi decât noi toţi ăştialalţi. Şi am venit ca să-i ajut; dar acum trebuie să fie la sute de mile depărtare, dacă mai sunt în viaţă.” Tremură înfiorat.
- În sfârşit, Valea Calvarului! spuse Éomer. Călătoria noastră aproape a ajuns la capăt.
Se opriră. Potecile care ieşeau din defileul îngust coborau abrupt. Valea cea largă de jos, cufundată în amurg, abia se întrezărea, parcă printr-o fereastră înaltă. O singură luminiţă sclipea pe malul râului.
- S-o fi terminând ea călătoria asta, spuse Théoden, dar eu mai am mult de mers. Noaptea trecută a fost lună plină, astfel că mâine dimineaţă voi pleca spre Edoras, la sfatul obştei.
- De vrei să-mi urmezi povaţa, zise Éomer cu voce coborâtă, după sfat te vei întoarce aici, până când se va sfârşi războiul, de-o fi să-l câştigăm sau să-l pierdem.
Théoden zâmbi.
- Nu, fiul meu, şi tare te-aş ruga să nu susuri în urechile mele bătrâne vorbele mieroase ale lui Limbă de Vierme. Se ridică în scări şi privi înapoi la lungul şir al oamenilor săi, care se pierdea în întunericul din urmă, şi zise: Ani îndelungaţi îmi par să fi trecut de când am pornit spre apus, chiar de-au fost doar câteva zile; dar nicicând nu mă voi mai sprijini de-un toiag. De-o fi să pierdem războiul, ce rost mai are să mă ascund în munţi? Iar de-o fi să-l câştigăm, gândeşti că voi suferi vreo clipă că-mi irosesc şi ultimele puteri, chiar de-ar fi să cad în luptă? Dar să lăsăm astea acum. La noapte voi rămâne în Adăpostul din Valea Calvarului. Măcar atât ne-a mai rămas, o noapte de pace. Să mergem!
Ajunseră în vale în amurgul târziu. Izvorul Zăpezii curgea aici pe lângă peretele apusean al văii; poteca îi duse curând la un vad unde apele puţin adânci şopoteau peste pietre. Vadul era păzit. Când se apropie regele, mulţi bărbaţi săriră în drum din umbrele stâncilor; dar văzând cine era musafirul, strigară cu voci pline de bucurie:
- Théoden Regele! Regele Théoden! Se întoarce Regele Obştei! Unul dintre ei suflă cu putere în corn. Valea se umplu de ecou. Alţi corni răspunseră şi pe malul celălalt al râului se iviră lumini.
Deodată izbucni un cor de trâmbiţe de undeva de pe înălţimi, răsunând pare-se, dintr-o scobitură care strângea toate notele într-o singură voce, rostogolind-o şi izbind-o de pereţii de stâncă.
Aşa s-a întors Regele Obştei victorios din Apus în Adăpostul din Valea Calvarului, la poalele Munţilor Albi. Găsi acolo adunată tot ce mai rămăsese din forţa poporului său; căci de cum se dusese vestea sosirii lui, căpitanii încălecaseră degrabă să-l întâmpine la vad, aducând cu ei veşti de la Gandalf. În fruntea lor se afla Dûnhere, căpetenia locuitorilor din Valea Calvarului.
- Stăpâne, acum trei zile în zori Iute ca Gândul a venit iute ca vântul din Apus în Edoras, aducându-l cu sine pe Gandalf care ne-a umplut inimile de bucurie, vestindu-ne despre victoria domniei tale. Şi ne-a mai zis că domnia ta porunceai să grăbim adunarea Călăreţilor. Şi după aceea a venit Umbra înaripată.
- Umbra înaripată? făcu Théoden. Am zărit-o şi noi, dar asta a fost în toiul nopţii dinaintea celei în care ne-a părăsit Gandalf.
- Se prea poate, stăpâne. Numai că aceeaşi Umbră, ori poate alta asemenea ei, o întunecime zburătoare ca o pasăre monstruoasă, a trecut peste Edoras în acea dimineaţă şi toată suflarea s-a cutremurat de teamă, căci peste Meduseld a dat roată, apoi s-a lăsat în jos până aproape de coama casei, şi făcând aceasta s-a auzit un ţipăt care ne-a oprit inimile în loc şi alta nu. Atunci Gandalf ne-a sfătuit să nu ne strângem pe câmpie, ci să te întâmpinăm aici, în vale, la pavăza munţilor. Şi ne-a mai rugat să nu aprindem lumini sau focuri, decât atât cât este de trebuinţă. Şi aşa am făcut. N-am putut să nu dăm ascultare sfaturilor lui Gandalf. Nădăjduim că şi domnia ta ne-ar fi sfătuit la fel. Până acum nu ne-a mai fost dat să vedem astfel de lucruri rele în Valea Calvarului.
- Aţi făcut bine, încuviinţă Théoden. Acum mă voi duce la Adăpost, iar acolo, înainte să mă retrag, mă voi întâlni cu mareşalii şi căpitanii. Spune-le să vină la mine cât mai curând cu putinţă!
Drumul o lua spre răsărit, traversând valea care în acel loc nu era îi lată de o jumătate de milă. Peste tot în jur, dâmburi şi scobituri acoperite de iarbă crudă, cenuşie în întunericul ce cobora, dar în faţă, departe,, în capătul celălalt al văii, Merry zări un perete încreţit, ultimul dâmb-martor al marilor rădăcini ale Ţancului Voinicului, străpuns de apele râului în vremuri apuse.
Oriunde pământul se întindea drept, oamenii se strânseseră la marginea drumului, izbucnind în urale la vederea regelui şi a călăreţilor ce veneau de la Apus; însă în spatele lor, până departe, se vedeau şiruri ordonate de corturi şi barăci, şi rânduri de cai legaţi de ţăruşi, precum şi grămezi de arme şi piramide de suliţi zburlite ca rămurişul încâlcit al copacilor abia sădiţi. Întreaga suflare adunată acolo se cufunda acum în întuneric şi, cu tot vântul rece al nopţii, care sufla dinspre înălţimi, nici un lămpaş şi nici un foc nu fusese aprins. Cu mantale groase pe umeri, străjerii treceau în sus şi-n jos.