Gollum i-a condus pe hobbiţi spre o cale tainică ce ocolea Minas Morgul şi pe întuneric au ajuns în cele din urmă în Cirith Ungol. Acolo, căzând din nou sub puterea răului, Gollum a încercat să-i trădeze şi să-i dea pe mâna lui Shelob, monstruoasa păzitoare a trecătorii. Dar planul său a fost dejucat de vitejia lui Sam cel înţelept care a respins atacul lui Shelob, rănind-o.
A doua parte se încheie cu hotărârile pe care le are de luat Sam cel înţelept. Înjunghiat de Shelob, Frodo zace ca mort; căutarea va sfârşi dezastruos dacă Sam nu se hotărăşte să-şi abandoneze stăpânul. În cele din urmă, el ia Inelul şi încearcă să ducă acea căutare la bun sfârşit de unul singur. Dar tocmai când e pe punctul de a trece în Tara Mordor, apar orcii dinspre Minas Morgul şi din Turnul Cirith Ungol care păzeşte partea de sus a trecătorii. Făcându-se nevăzut cu ajutorul Inelului, Sam cel înţelept află din ciorovăiala orcilor că Frodo nu este mort, ci doar drogat. Dar prea târziu porneşte pe urmele orcilor; aceştia duc trupul lui Frodo printr-un tunel care se termină la poarta din spate a turnului lor. Sam cel înţelept se prăbuşeşte fără simţire în faţa porţii care se închide bubuind.
Partea a treia, şi ultima, va povesti despre planurile opuse ale lui Gandalf şi Sauron, până la catastrofa cea de pe urmă şi sfârşitul marelui întuneric. Dar mai întâi să ne întoarcem la soarta bătăliei din Apus.
CARTEA A CINCEA
I
Minas Tirith
De la adăpostul pelerinei lui Gandalf, Pippin privi afară. Se întrebă dacă era cu adevărat treaz, ori încă mai dormea, cufundat în acel vis repede schimbător în care căzuse de când începuse marea călătorie călare. Lumea întunecată trecea cu repeziciune pe lângă ei, vântul şuiera cu putere în urechile lui. Nu zărea altceva decât stelele rotitoare şi, departe, în dreapta, umbre uriaşe desenate pe cer, acolo unde munţii de la Miazăzi rămâneau în urmă. Somnoros, Pippin încercă să socotească în minte momentele şi etapele călătoriei lor, dar memoria îi era amorţită, nesigură.
Călăriseră la început cu mare viteză, fără să se oprească, apoi, în zori, Pippin zărise o lucire palidă, aurie, şi curând ajunseseră în oraşul acela tăcut şi în casa cea mare şi pustie de pe deal. Abia apucaseră să se adăpostească acolo, când umbra înaripată a trecut din nou peste ei Şi oamenii s-au pierdut cu firea de frică. Dar Gandalf îi susurase vorbe liniştitoare, astfel că el adormise într-un colţ, obosit însă neliniştit, dându-şi oarecum seama de forfota din jur, veniri, plecări, oameni vorbind între ei, Gandalf împărţind ordine în dreapta şi-n stânga. Şi iarăşi au pornit călare şi au călărit toată noaptea. Fusese a doua, ba nu, a treia noapte de când se uitase la Piatră şi la această amintire îngrozitoare se dezmetici de-a binelea, scuturat de un fior, iar şuierul vântului se umplu deodată de voci ameninţătoare.
Pe cer se aprinsese o lumină, o pălălaie de foc galben în spatele unor bariere întunecate. Preţ de o clipă, Pippin se ghemui înfricoşat, întrebându-se în ce ţară înfiorătoare îl ducea Gandalf. Se frecă la ochi şi abia atunci băgă de seamă că ceea ce vedea era luna, aproape plină, care se ridica deasupra umbrelor de la răsărit. Care va să zică, noaptea abia începuse şi călătoria avea să continue alte multe ore în întuneric. Se foi şi întrebă:
- Unde suntem, Gandalf?
- Pe tărâmul Gondorului, răspunse vrăjitorul. Ţara Anórien încă nu s-a sfârşit.
O vreme se lăsă din nou tăcerea. Apoi:
- Ce-i acolo? strigă Pippin dintr-o dată, încleştându-se de mantia lui Gandalf. Uite! Foc, foc roşu! Sunt dragoni prin părţile astea? Uite, încă unul!
Drept răspuns, Gandalf strigă calului său:
- Vai, Iute ca Gândul! Trebuie să ne grăbim. Nu mai avem timp. Vezi? Focurile de avertizare din Gondor au fost aprinse, semn că se cere ajutor. Războiul a început. Uite, e foc pe Amon Dîn şi pălălaie pe Eilemach; şi uite cum se îndreaptă cu iuţeală spre apus Nardol, Erelas, Min-Rimmon, Calenhad şi halifirienii, spre hotarele Ţinutului Rohan.
În loc să-i dea ascultare, Iute ca Gândul îşi opri galopul, mergând acum la pas, îşi înălţă capul şi necheză. Din întuneric îi răspunseră alte nechezaturi; curând se auzi tropăit de copite şi trei călăreţi se iviră, trecând pe lângă ei ca nişte fantome zburătoare în lumina lunii, făcându-se nevăzuţi la apus. Iute ca Gândul îşi adună şi el puterile şi se avântă înainte, iar noaptea îl învălui precum un vânt vâjâitor.
Pippin simţi cum îl cuprinde din nou picoteala, astfel că nu prea luă seamă la ceea ce-i spunea Gandalf despre obiceiurile din Gondor şi despre Seniorul Oraşului care construise faruri pe vârfurile dealurilor aflate de-a lungul celor două lanţuri de munţi ce formau hotarele; şi cum Seniorul avea în acele locuri posturi de strajă unde se găseau întotdeauna cai pregătiţi gata să-i ducă pe soli până în Rohan, la Miazănoapte; şi în Belfalas, la Miazăzi.
- De mult n-au mai fost aprinse farurile de la Miazănoapte, spuse Gandalf, iar în vremurile de demult ale Ţinutului Gondor nici nu era nevoie de ele, căci locuitorii de aici aveau cele Şapte Pietre.
Pippin se foi înfiorat.
- Dormi, dormi, şi nu te teme! spuse Gandalf. Doar nu te duci, aşa, ca Frodo, în Mordor, ci spre Minas Tirith, şi acolo vei fi mai în siguranţă decât oriunde altundeva în aceste vremuri. Dacă Gondor va fi învins ori Inelul va încăpea pe mâini străine, atunci Comitatul nu va mai fi loc de refugiu.
- Nu mă liniştesc cu nimic vorbele tale, spuse Pippin.
Cu toate acestea, somnul îl cuprinse pe de-a-ntregul. Şi înainte să se cufunde încă o dată într-un vis adânc, îşi mai aminti doar de o străfulgerare a vârfurilor albe şi înalte, sclipind precum nişte insule plutitoare deasupra norilor atunci când prinseră razele lunii ce apunea. Mai apucă să se întrebe pe unde s-o fi aflând Frodo, dacă ajunsese de-acum în Mordor sau zăcea mort pe undeva; şi nu avea de unde şti că Frodo, aflat undeva departe, se uita la aceeaşi lună care apunea dincolo de Gondor cu mult înainte să se ivească zorii.
Pippin se trezi din pricina zvonului de glasuri. Trecuseră încă o zi de fereală şi o noapte de spaime. Se iveau zorii: frigul începutului de zi, neguri cenuşii, reci, care-i împresurau. Iute ca Gândul stătea lângă ei şi din trupul lui asudat se înălţau aburi, grumazul însă şi-l ţinea drept, fără să dea semne de oboseală. Alături se afla o mulţime de oameni înveşmântaţi în mantii grele, iar în spatele lor se ivea din negură un perete de piatră. Părea pe jumătate ruinat, dar înainte să se ridice de tot vălurile nopţii au început să se audă zgomote de muncă zorită: lovituri de ciocane, zăngănit de mistrii, scârţâit de roţi. Torţe şi facle luceau stins ici şi colo prin ceaţă. Gandalf stătea de vorbă cu oamenii aceia care îi aţineau calea; ascultându-i, Pippin îşi dădu dintr-o dată seama că despre el vorbeau.
- Mda, aşa e, te cunoaştem, Mithrandir, spunea mai-marele oamenilor, şi cunoşti parolele celor Şapte Porţi, prin urmare eşti liber să treci. Dar pe însoţitorul tău nu-l cunoaştem. El ce este? Un gnom ieşit din munţii de la Miazănoapte? Nu vrem să avem picior de străin pe meleagurile noastre la această vreme, decât dacă sunt războinici puternici în al căror ajutor şi credinţă ne putem pune nădejdea.
- Voi pune chezăşie pentru el în faţa tronului lui Denethor, nu se lăsă Gandalf. Cât despre vitejia lui, nu se poate măsura cu înălţimea pe care o are. A trecut prin mai multe bătălii şi pericole decât ai făcut-o tu, Ingold, cu toate că eşti de două ori mai înalt decât el; iar acum vine de-a dreptul din toiul luptelor din Isengard, despre care aducem veşti. Şi este cuprins de o mare oboseală, căci altfel l-aş trezi. Numele lui este Peregrin, un om neînchipuit de curajos.