Merry se întrebă câţi bărbaţi se strânseseră acolo. Nu le putea ghici numărul în întuneric, dar lui i se păreau a fi mii şi mii de soldaţi, în timp ce se uita ba într-o parte ba în alta, suita regelui ajunse sub stânca impunătoare ce închidea valea la răsărit; acolo drumul începea deodată să urce şi Merry îşi ridică uimit privirile. Aşa ceva încă nu-i mai fusese dat să vadă, căci drumul era o lucrare măreaţă, făcută de mâna omului în timpuri pe care nici măcar legendele nu şi le aminteau. Urca unduindu-se ca un şarpe şi sfredelind peretele stâncii. Abrupt precum o scară, urca în curbe strânse, înainte, înapoi şi iar înainte. Caii puteau să-l răzbească, iar căruţele, dacă erau mânate încet, îl urcau şi ele, dar nici un vrăjmaş nu ar fi putut veni pe această cale, decât doar zburând prin văzduh, atunci când drumul era păzit în partea lui de sus. La fiecare cotitură se găseau piloni mari de piatră ciopliţi după chipul şi asemănarea oamenilor, cu mădulare butucănoase şi urieşeşti, picioarele ţinute cruciş şi braţele scurte încrucişate peste pântece umflate. Unele chipuri, o dată cu trecerea vremii, îşi pierduseră trăsăturile, în afară de găvanele întunecate ale ochilor care încă se aţinteau triste asupra trecătorilor. Călăreţii aproape că nici nu le băgau în seamă. Porecliseră ciopliturile oamenii-Púkel şi nici că le pasau de ei: nu mai aveau nici o putere şi nu mai inspirau teamă; Merry însă privea cu mirare şi aproape cu milă la statuile acelea care se înălţau mohorâte în noapte.
După o vreme, uitându-se în urmă, văzu că se afla la câteva sute de picioare deasupra văii, dar departe, jos, reuşi cu greu să desluşească în beznă un şir lung şi şerpuitor de Călăreţi care treceau prin vad şi se îndreptau spre tabăra ce fusese pregătită pentru ei. Numai regele şi gărzile sale urcau sus, în Adăpost. Într-un târziu, suita regelui ajunse la un mal abrupt; drumul, tăiat printre doi pereţi de stâncă, urca o pantă scurtă şi ieşea pe un platou întins. Oamenii îl numeau Câmpul Firien, o păşune de munte acoperită cu iarbă verde şi iarbă-neagră. Mult deasupra văii adânci a Izvorului Zăpezii, înaintând până la poalele munţilor celor mari din zare: Ţancul Voinicului la miazăzi, iar la miazănoapte zimţii ca de ferăstrău ai masivului Irensaga, între care se desfăşura peretele neguros al Muntelui Bântuit, Dwimorberg, sumeţindu-se din spatele clinelor abrupte de pini întunecaţi. Două şiruri de pietre înalte şi fără formă împărţeau platoul în două, pierzându-se în noapte şi dispărând printre copaci. Cei care cutezau să urmeze acea cale ajungeau curând la Crângul Tainic, sub Dwimorberg, unde străjuia ameninţător pilastrul de stâncă şi se căsca umbra porţii interzise.
Astfel arăta întunecatul Adăpost al Văii Calvarului, făurit de oameni de mult daţi uitării. Numele lor se pierduse, nici măcar cântecele sau legendele nu-şi mai aminteau de ele. Ce gând îi mânase să-l făurească - oraş să fi fost, ori poate un templu tainic, ori mormânt regesc - nimeni n-ar fi putut spune. Aici trudiseră în Anii Întunecimii, înainte ca vreo corabie să fi ajuns la ţărmurile apusene sau Gondor, cel al dúnedainilor, să fi fost întemeiat; acum dispăruseră cu totul, doar oamenii-Púkel rămăseseră, şezând la cotiturile drumului.
Merry se uită lung la şirurile de pietre aşezate în picioare; mâncate şi înnegrite de vreme, crăpate unele, altele sparte; precum şiruri de dinţi bătrâni şi flămânzi. Se întreba ce rost aveau pietrele acelea şi nădăjduia ca regele să nu le urmeze în bezna din partea cealaltă a Platoului. Abia atunci băgă de seamă că de-o parte şi de alta a căii pietroase se aflau corturi şi barăci; nu erau aşezate în apropierea copacilor, ci mai curând erau îngrămădite cât mai departe de aceştia, spre buza stâncii. Cele mai multe se găseau în dreapta, unde platoul se lărgea; în stânga - o tabără mai mică, în mijlocul căreia se zărea un pavilion înalt. De acolo se îndrepta acum către ei un călăreţ, astfel că suita se abătu de la drum.
Pe măsură ce se apropiau, Merry văzu că cel care venea în întâmpinarea lor era o femeie, cu cosiţe lungi care luceau în ultimele scăpărări ale amurgului, dar pe cap purta un coif şi era înveşmântată precum un războinic până la brâu, de care avea încinsă o sabie.
- Slăvit să fii, Senior al Obştii! strigă ea. Inima-mi tresaltă de bucurie că te-ai întors.
- Toate-s bune cu tine, Éowyn? întrebă Théoden drept salut.
- Toate-s bune, răspunse ea; Merry însă ar fi zis că vocea o trădează, ca şi când femeia ar fi plâns, deşi era greu de crezut acest lucru, văzându-i faţa atât de severă. Toate bune, repetă ea. Drumul i-a obosit pe oameni, mai cu seamă că au trebuit să plece în grabă atât de mare de acasă. S-au rostit vorbe grele, căci a trecut multă vreme de când războiul ne-a alungat de pe câmpiile cele verzi; dar lucruri rele nu s-au întâmplat. Totul este aranjat cum se cuvine, după cum bine poţi vedea. Adăpostul tău este pregătit; am primit veşti despre tine, ştiam până şi ceasul la care aveai să soseşti.
- Prin urmare Aragorn a sosit, înţelese Éomer. Mai este aici?
- Nu, a plecat, zise Éowyn, răsucindu-se şi privind către munţii întunecaţi şi desenaţi pe cerul de la miazăzi şi de la răsărit.
- Încotro s-a dus?
- Nu ştiu, răspunse ea. A sosit noaptea şi a plecat ieri dimineaţă, înainte să apuce Soarele să se ivească de după culmile munţilor. S-a dus.
- Eşti îndurerată, fiica mea, zise Théoden. Ce s-a întâmplat? Spune-mi, a zis ceva despre acel drum? şi arătă în depărtare, de-a lungul şirului de pietre, spre Dwimorberg. Despre Căile Morţilor?
- Da. Şi a pătruns în umbrele de unde nu s-a întors nimeni. N-am putut să-l fac să se răzgândească. S-a dus.
- Atunci drumurile noastre s-au despărţit, zise Éomer. E pierdut pentru noi. Va trebui să mergem mai departe fără el şi nădejdile noastre încep să se năruie.
Călăriră în tăcere prin iarba scurtă a platoului, până ajunseră la pavilionul regelui. Merry văzu că totul era pregătit pentru găzduirea lor, şi nici chiar el nu fusese dat uitării. Un cort mic fusese înălţat lângă cel al regelui; Merry rămase singur lângă cort, în vreme ce oamenii treceau în sus şi-n jos prin faţa lui, intrând la rege şi sfătuindu-se cu acesta. Noaptea se adâncea şi culmile abia zărite ale munţilor de la apus purtau coroane de stele, dar cerul răsăritean era întunecat şi fără nici o stea. Pietrele înşiruite păleau în beznă; dincolo de ele, încă şi mai întunecată decât noaptea, pândea umbra tot mai întinsă a muntelui Dwimorberg.
- Căile Morţilor, murmură el pentru sine. Căile Morţilor? Ce-nseamnă toată povestea asta? Toţi m-au părăsit. Toţi s-au dus mânaţi de câte-o soartă. Gandalf şi Pippin la război, în Răsărit; Sam şi Frodo în Mordor; iar Pas Mare şi Legolas şi Gimli pe Căile Morţilor. Îmi va veni şi mie rândul, curând, aşa-mi pare. Mă-ntreb ce-or tot vorbi atâta şi ce-o fi având regele de gând să facă. Căci de-acum trebuie să mă duc încotro se duce el.
Pradă acestor gânduri apăsătoare, îşi aminti deodată că îi era tare foame, astfel că se ridică să vadă dacă mai era vreunul în tabăra aceea ciudată, care să simtă acelaşi lucru. Dar chiar atunci răsună o trâmbiţă şi un bărbat veni să-l poftească pe scutierul Merry să-l servească pe rege la masă.