Câteva draperii brodate despărţeau de restul pavilionului un colţişor aşternut cu blănuri; acolo, la o masă mică şedea Théoden împreună cu Éomer şi Éowyn şi Dúnhere, seniorul din Valea Calvarului. Merry stătea lângă jilţul regelui, servindu-l până când regele, dând la o parte gândurile ce-l măcinaseră până atunci, se răsuci spre el zâmbind.
- Hai, meştere Meriadoc! zise el. N-am să te las să stai în picioare. Vei şedea lângă mine atâta vreme cât mă aflu pe pământurile mele, şi-mi vei veseli inima cu poveşti.
Astfel că hobbitului i se făcu loc la stânga regelui, dar nimeni nu-i ceru să spună vreo poveste. Nici nu s-a vorbit prea mult în acest răstimp, toţi mâncau şi beau în tăcere; într-un târziu, luându-şi inima-n dinţi, Merry dădu glas întrebării ce-l rodea:
- De două ori până acum, stăpâne, am auzit pomenindu-se de Căile Morţilor. Ce-s alea? Şi încotro s-a dus Pas Mare, vreau să spun Seniorul Aragorn?
Regele oftă, dar nimeni nu răspunse; în cele din urmă, Éomer se îndură de hobbit şi spuse:
- Nu ştiu şi inimile noastre ni-s grele. Cât despre Căile Morţilor, tu însuţi ai păşit pe primele lor trepte. Nu, să nu crezi că am cobit!
Dar drumul pe care am urcat duce la Poartă, acolo, în Crângul Tainic. Dar ce se află în spatele ei, nimeni nu ştie.
- Nimeni nu ştie, vorbi Théoden, cu toate acestea aflăm câte ceva din legende străvechi, despre care arar se mai aminteşte acum. Dacă se află un sâmbure de adevăr în poveştile astea din bătrâni, care au ajuns de la cei din Casa Eorl până la noi din tată în fiu, atunci uşa de sub Dwimorberg duce la un drum tainic ce trece pe sub munte spre un capăt uitat de lume. Dar ca să-i desluşească secretele nimeni nu s-a încumetat după Baldor, fiul lui Brego, cel care i-a trecut pragul şi de atunci n-a mai fost văzut printre cei vii. A făcut un jurământ pripit atunci când a suflat din corn la petrecerea dată de Brego pentru a sărbători Lăcaşul Auriu Meduseld ce tocmai fusese construit, şi nicicând n-a mai ajuns să se aşeze pe jilţul cel înalt pe care-l moştenea de drept.
Gura lumii vorbeşte că Morţii din Anii întunecimii păzesc calea şi nu îngăduie nici unui om viu să pătrundă în sălile lor ascunse; când şi când însă ei înşişi sunt văzuţi, ca nişte umbre, trecând pragul încoace şi coborând drumul de piatră. Atunci locuitorii din Vale îşi închid iute uşile şi-şi oblonesc fereştile şi stau pitiţi de frică. Numai că Morţii ies arar şi doar în vremuri de mare tulburare şi când se apropie moartea.
- Însă în Vale se mai spune că de curând, când au fost nopţile fără lună, o mare armie a trecut în devălmăşie pe aici, se băgă în vorbă Éowyn. Dincotro a venit, nimeni nu ştie, a luat-o însă în sus pe drumul de piatră şi s-a făcut nevăzută în munţi, ca şi când ar fi mers la o întâlnire.
- Atunci de ce a luat-o Aragorn pe-acolo? întrebă Merry. Nu puteţi să-mi desluşiţi acest lucru?
- Nimeni din lumea celor vii nu poate spune ceva despre noima faptei sale, zise Éomer, decât doar dacă ţi-o fi spus ţie nişte vorbe ca prieten al său, pe care noi să nu le fi auzit.
- Tare schimbat mi s-a părut de când l-am văzut prima oară în casa regelui, spuse Éowyn; mai posomorit, îmbătrânit. Parcă însemnat de soartă, ca o fiinţă pe care o cheamă Moartea la sine.
- Poate că a şi fost chemat, îşi dădu cu părerea Théoden; inima-mi spune că n-am să-l mai văd niciodată. Cu toate astea, e o faţă regească menită unui destin măreţ. Şi mângâie-te cu acest gând, fiica mea, căci mângâiere îmi pare mie că-ţi trebuie în durerea pe care ţi-a pricinuit-o ăst oaspete. Se spune că atunci când neamul Eorling a coborât de la Miazănoapte şi a luat-o de-a lungul Izvorului Zăpezii în căutarea unor locuri bine ferite unde să se refugieze în vremuri de restrişte, Brego şi fiul său Baldor au urcat Scara Adăpostului şi au ajuns în dreptul Porţii. Pe prag şedea un bătrân, mai bătrân decât vremea; fusese odată înalt şi maiestuos, dar acum arăta vârstat precum o piatră veche. Şi drept piatră l-au şi luat, căci nu s-a clintit din loc şi n-a rostit nici o vorbă, până când n-au încercat să treacă pe lângă el şi să intre. Atunci abia s-a înălţat din el o voce, de-ai fi zis că venea din pământ, şi cu mare uimire au auzit-o rostind într-o limbă de la soare-apune: Drumul este închis.
S-au oprit, s-au uitat la el şi au băgat de seamă că încă era viu; iar bătrânul nu le-a întors privirea. Drumul este închis, a zis din nou vocea lui. A fost făcut de cei ce-s morţi şi al Morţilor rămâne până la capătul zilelor. Drumul este închis.
Şi când va fi acel capăt al zilelor? ar fi întrebat Baldor. Dar n-a primit răspuns la întrebare. Căci bătrânul a murit în acel ceas şi a căzut cu faţa la pământ; şi de atunci neamul nostru n-a mai aflat nimic despre străvechii sălăşluitori ai munţilor. Dar poate că a sosit acum tocmai acel capăt al zilelor şi Aragorn va fi lăsat să treacă.
- Dar cum poate cineva să afle dacă e sau nu e capătul acela, fără să încerce Poarta? vru să ştie Éomer. Eu unul n-am s-o apuc pe acel drum, de-ar fi să am în faţa mea toate armiile din Mordor şi eu aş fi de unul singur şi n-aş avea nici o altă cale de retragere. Mare păcat că o asemenea soartă s-a abătut asupra unui om atât de viteaz în ceasul ăsta de mare restrişte! Nu-s ele destule relele de pe lume, fără să trebuiască să le căutăm sub pământ? Războiul bate la uşă.
Se opri deodată, căci în acea clipă de afară se auzi un zgomot, o voce de bărbat strigând numele lui Théoden şi străjile care împiedicau pe cineva să intre.
În clipa următoare draperia fu dată la o parte şi mai-marele străjerilor apăru în prag.
- A venit un bărbat, stăpâne, un călăreţ cu o solie din Gondor. Doreşte să se înfăţişeze Domniei voastre de îndată.
- Lasă-l să intre! spuse Théoden.
Intră un bărbat înalt şi, văzându-l, Merry îşi înăbuşi un strigăt; căci preţ de o clipă i se năzări că Boromir înviase din morţi. Dar îşi dădu repede seama că se înşelase; bărbatul era un străin, chiar dacă semăna cu Boromir de-ai fi zis că-i era rubedenie, la fel de înalt, cu ochii cenuşii şi înfăţişare mândră. Era înveşmântat precum un călăreţ, mantie verde-închis peste o za lucrată măiestrit; coiful avea gravată în partea din faţă o stea mică de argint. În mână ţinea o săgeată, cu pene negre şi legată în oţel, dar vârful îi era vopsit în roşu.
Căzu în genunchi şi întinse săgeata către Théoden.
- Slavă ţie, Senior al neamului rohirrimilor, prieten al ţinutului Gondor! spuse. Hirgon mă cheamă, sol călare al lui Denethor, şi-ţi aduc acest semn de război. Gondor se află la mare ananghie. Adeseori ne-a ajutat neamul rohirrimilor, numai că acum Seniorul Denethor vă cere să-i trimiteţi în ajutor întreaga voastră putere, şi cu iuţeala cea mai mare, altfel Gondorul va cădea.
- Săgeata Roşie! zise Théoden luând-o în mâna sa, ca cineva care primeşte o chemare la război de mult aşteptată, dar tot pe atât de înfricoşătoare atunci când, în cele din urmă, află de ea. Mâna îi tremura. Săgeata Roşie n-a fost văzută în Obşte de când mă ştiu eu pe pământ! continuă el. A sosit cu adevărat clipa? Şi cât socoteşte oare Seniorul Denethor că poate fi toată această putere şi iuţeală a mea?
- Numai domnia ta poate şti acest lucru cel mai bine, stăpâne, răspunse Hirgon. Dar nu va trece mult până ce Minas Tirith va fi înconjurat, şi de nu vă stă în putere să înfrângeţi asediul pe care-l pun la cale multe puteri, Seniorul Denethor mă roagă să vă spun că, după judecata lui, e mai bine ca oştirile rohirrimilor să se afle înăuntrul zidurilor oraşului său, decât în afara lor.
- Numai că el ştie foarte bine că noi suntem o seminţie ce luptăm mai curând călare, la loc deschis, şi că suntem împrăştiaţi în multe locuri, încât e nevoie de timp pentru a-i strânge pe toţi Călăreţii noştri. Nu este oare adevărat, Hirgon, că Seniorul din Minas Tirith ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă prin această solie? Căci noi suntem de-acum în război, după cum ai văzut şi tu, fără îndoiala încât nu ne-ai găsit chiar nepregătiţi. Gandalf cel Sur a fost printre noi, şi chiar acum ne pregătim pentru bătălie în Răsărit.