- Nu pot să spun ce ştie sau ce bănuieşte Seniorul Denethor din toate aceste lucruri, răspunse Hirgon. Ştiu doar că noi suntem la mare ananghie. Seniorul meu nu vă porunceşte, ci vă roagă să vă amintiţi de vechi prietenii şi jurăminte făcute de mult şi spre binele domniilor voastre să faceţi tot ceea ce vă stă în puteri. Am aflat că mulţi regi au pornit din Răsărit pentru a servi sub stindardul Mordorului. De la Miazănoapte şi până în câmpiile Dagorlad e mare tulburare şi zvon de război. La Miazăzi se urneşte neamul haradrimilor şi spaima a cuprins toate ţinuturile noastre de coastă, încât prea puţin sprijin ne va veni din cea parte. Grăbiţi-vă! Căci sub zidurile oraşului Minas Tirith se va hotărî soarta vremii noastre, şi dacă puhoiul nu va putea fi oprit acolo, se va revărsa peste toate frumoasele câmpii din Rohan şi nici măcar în ăst Adăpost dintre munţi nu se va mai afla apărare.
- Întunecate veşti, zise Théoden, dar nu şi neaşteptate. Lui Denethor spune-i însă că am veni în ajutorul celor din Rohan chiar şi dacă nimic nu l-ar ameninţa. Numai că am suferit pierderi însemnate în bătăliile cu trădătorul de Saruman. Şi încă trebuie să cumpănim la fruntariile noastre de la miazănoapte şi răsărit, după cum dau de înţeles chiar veştile de la el. Forţa asta pe care o stăpâneşte Seniorul întunecimii este atât de mare, încât ne poate ţine pe toţi încleştaţi în bătălie în faţa oraşului şi în astă vreme el să atace şi mai avan peste Râu, dincolo de Poarta Regilor.
Dar să nu ne mai irosim vorbele cu sfaturi prevenitoare. Vom veni. Mâine începe înarmarea. Când totul va fi pus în ordine, pornim. Am trimis călare la câmpie zece mii de suliţaşi ca să bage groaza în vrăjmaşii noştri. Acum mă tem că vor fi mai puţini; căci n-am să-mi las fortăreţele nepăzite. Dar chiar şi aşa, măcar şase mii tot mă vor urma. Ci spune-i lui Denethor că la acest ceas de restrişte însuşi regele Obştii va coborî în ţinutul Gondor, chiar dacă nicicând nu va face drumul de întoarcere. Drumul este lung, dar omul şi animalul trebuie să ajungă la capătul lui cu destulă putere să poată lupta. De mâine dimineaţă într-o săptămână veţi auzi strigătul Fiilor lui Eorl coborând de la Miazănoapte.
- O săptămână! exclamă Hirgon. Asta e, dacă aşa trebuie să fie, atunci aşa să fie. Nu se ştie însă dacă peste şapte zile de-acum încolo vă va fi dat să mai găsiţi doar ziduri preschimbate în ruine, asta dacă nu cumva primim un ajutor de unde nici cu gândul nu gândim. Măcar îi vei tulbura pe orci şi pe oamenii ăia oacheşi de la festinul lor din Turnul Alb.
- Măcar atât, aşa e, spuse Théoden. Dar eu însumi abia am sosit de la bătălie şi dintr-o călătorie lungă şi-acum mă voi duce să mă odihnesc. Rămâi aici peste noapte. Mâine vei vedea adunarea armiei din Rohan şi vei porni la drum cu inima mai uşoară după o asemenea privelişte, şi mai iute de picior pentru a duce veştile. Sfaturile sunt mai bune dimineaţa, iar noaptea poate schimba multe gânduri.
Cu aceste vorbe, regele se ridică din jilţ şi toţi ceilalţi făcură la fel.
- Duceţi-vă acum la culcare şi dormiţi bine, le ură el. Jupâne Meriadoc, nu mai am trebuinţă de serviciile dumitale în seara asta. Mâine dimineaţă însă fii pregătit, căci te voi chema de cum răsare soarele.
- Voi fi gata, zise Merry, chiar de mă vei ruga să te însoţesc pe Căile Morţilor.
- Nu cobi! îl mustră regele. Nu se ştie dacă nu cumva or să fie mai multe drumuri cărora să li se potrivească acest nume. Eu însă n-am spus că te voi ruga să mă însoţeşti pe vreun drum. Noapte bună!
- N-am să rămân aici numai ca să-l slujesc când o fi să se întoarcă! murmură Merry. N-am să rămân aici, n-am să rămân.
Tot repetându-şi aceste vorbe, adormi într-un târziu în cortul său. Fu trezit de un bărbat care-l zgâlţâia.
- Trezeşte-te, jupâne Holbytla, trezeşte-te! striga acesta.
Cu greu Merry se smulse din visele sale adânci şi sări în capul oaselor speriat. Afară era încă întuneric, cel puţin aşa i se păru lui.
- Care-i baiul? întrebă.
- Te cheamă regele.
- Da’ încă n-a răsărit Soarele.
- Aşa-i, şi nici n-o să răsară astăzi, jupâne Holbytla. Ai zice că nici nu va mai răsări vreodată. Sub norul ăsta, Timpul însă nu stă pe loc, chiar de-i pierdut Soarele pentru totdeauna. Grăbeşte-te!
Îmbrăcându-se în grabă cu ce i-a căzut la îndemână, Merry se uită afară. Lumea întreagă era cufundată în întuneric. Însuşi văzduhul părea cafeniu, iar lucrurile din jur erau negre şi cenuşii şi lipsite de umbră; peste tot împrejur domnea o linişte profundă. Nu se zărea nici urmă de nor, decât poate departe, la apus, unde cele mai îndepărtate degete bâjbâitoare ale marelui întuneric se târau încă încoace şi printre ele picura o geană de lumină. Deasupra capului atârna un acoperiş greu, mohorât şi fără de formă, iar lumina mai curând lipsea decât creştea.
Merry văzu că mulţi oameni stăteau şi se uitau în sus, murmurând; chipurile lor erau cenuşii, triste şi pe unele dintre ele se citea spaima. Cu inima strânsă se îndreptă spre pavilionul regelui. Hirgon, călăreţul din Gondor, ajunsese acolo înaintea lui şi alături de el se afla un alt om, semănând cu acesta la chip şi purtând aceleaşi veşminte, numai că era mai scund şi mai lat în umeri. Când intră Merry, acesta tocmai îi vorbea regelui.
- Vine dinspre Mordor, stăpâne, spunea. A început de cu seară, după apusul soarelui. De pe crestele Lanţului Răsăritean al ţinutului domniei tale l-am văzut înălţându-se şi târându-se pe cer şi cât am călărit întreaga noapte s-a întins în urma mea, mâncând stelele. Acum norul cel mare atârnă peste întreg ţinutul, de aici până la Munţii Umbrei; şi se îngroaşă tot mai mult. Războiul a început.
O vreme regele rămase tăcut. Într-un târziu spuse:
- Vasăzică am ajuns şi la asta în cele din urmă; marea bătălie a vremurilor noastre, în care vor dispărea multe. Măcar nu mai e nevoie să ne ascundem. Vom apuca pe drumul drept şi deschis şi cât se va putea de iute. Să sune adunarea, fără zăbavă, nu mai aşteptăm pe nimeni care zăboveşte. Aveţi provizii îndestulătoare în Minas Tirith? Căci dacă e să pornim acum în grabă mare, atunci trebuie să călătorim fără altceva decât cu atâta hrană şi apă cât să ne ajungă până la bătălie.
- Proviziile sunt de mult pregătite, îl linişti Hirgon. Călătoriţi cu poveri cât mai uşoare şi cât puteţi de iute!
- Atunci, Éomer, dă-le de ştire pristavilor, porunci Théoden. Călăreţii să se încoloneze!
Éomer ieşi şi curând se auziră trâmbiţe răsunând în Adăpost, cărora alte trâmbiţe le răspunseră de jos, din vale; însă chemarea lor nu mai era limpede şi vitează, cum i se păruse lui Merry cu o seară înainte. Ci mohorâtă, aspră în văzduhul acela greu, un hârâit ameninţător.
Regele se răsuci spre Merry.
- Plec la război, jupâne Meriadoc, zise. Peste puţin timp mă aştern la drum. Te eliberez de orice îndatorire faţă de mine, dar nu înseamnă că pun capăt şi prieteniei ce ţi-o port. Vei rămâne aici şi, dacă doreşti, poţi să intri în serviciul lui Lady Éowyn, căci ea va cârmui poporul cât lipsesc eu.
- Da’… da’… domnia ta, se bâlbâi Merry, ţi-am oferit spada mea. Nu vreau să mă despart de domnia ta astfel, Rege Théoden. Şi cum toţi prietenii mei au plecat la bătălie, m-aş ruşina să rămân de căruţă.