Выбрать главу

- Dar noi călătorim pe cai înalţi şi iuţi, spuse Théoden; şi oricât de vitează e inima ta, nu poţi călări un asemenea animal.

- Atunci leagă-mă de spinarea unuia dintre ei, sau lasă-mă să atârn de scară sau orice altceva, nu se dădu bătut Merry. De alergat e cale lungă; dar voi alerga dacă altfel nu se poate, chiar de-ar fi să-mi tocesc picioarele şi să ajung la câteva săptămâni după voi.

Théoden zâmbi.

- Decât aşa, mai degrabă te duc cu mine în şa, pe Coamă de Nea, spuse el. Măcar până la Edoras să călăreşti cu mine, şi acolo poţi să rămâi să admiri Lăcaşul Auriu; căci aceasta este calea pe care o voi urma. Stybba te poate duce atâta drum; marea cursă nu va începe decât când vom ajunge la câmpie.

- Vino, Meriadoc! spuse Éowyn, ridicându-se în picioare. Vreau să-ţi arăt veşmintele pe care ţi le-am pregătit.

Ieşiră împreună şi, în vreme ce treceau printre corturi, ea adăugă:

- E singura rugăminte pe care mi-a făcut-o Aragorn, anume să fii înarmat pentru bătălie. I-am îndeplinit-o după cum am putut mai bine. Căci inima-mi spune că vei avea trebuinţă de ele înainte să se sfârşească totul.

Îl duse pe Merry la o baracă aflată printre corturile unde era adăpostită garda regală; şi acolo un armurier îi aduse lui Éowyn un coif mic, un scut rotund şi alte lucruri trebuincioase.

- Za nu am găsit care să ţi se potrivească, şi nici timp nu am avut să făurim o asemenea cămaşă; dar uite aici un veston de piele, un brâu şi un pumnal. Spadă ai.

Merry făcu o plecăciune şi domniţa îi arătă scutul, care semăna cu acela ce-i fusese dat lui Gimli şi purta pe el însemnul calului alb.

- Ia toate aceste lucruri şi să-ţi poarte noroc! Drum bun, jupâne Meriadoc! Dar poate că ne vom mai întâlni noi doi.

Şi astfel a fost că în tristeţea tot mai apăsătoare din jur, Regele Obştii se pregăti să-şi conducă armia de Călăreţi pe drumul ce se îndrepta spre răsărit. Inimile erau grele şi mulţi tremurau de frică la adăpostul întunericului. Cu toate acestea, erau un popor dârz, credincios stăpânului lor, încât văicăreli ori suspine nu se prea auzeau, nici măcar în tabăra din Adăpost unde erau găzduiţi cei refugiaţi din Edoras - femei, copii, bătrâni. Ştiau ce le era sortit, dar aşteptau totul în tăcere.

Alte două ore trecură ca gândul, regele încalecă pe calul său alb care lucea în lumina aceea palidă. Arăta mândru şi înalt, chiar dacă pletele ce ieşeau de sub coif erau ninse; şi mulţi se minunară de el şi prinseră curaj văzându-l atât de falnic şi netemător.

Iar dincolo, pe pajiştile netede de pe malul râului zgomotos, Călăreţii înarmaţi până-n dinţi, cam la vreo cinci mii şi cinci sute, erau rânduiţi în companii multe la număr, şi pe lângă ei alte sute de bărbaţi ce aduceau cai de rezervă purtând poveri uşoare. O singură trâmbiţă răsună. Regele înălţă mâna, după care, în tăcere, armia Obştii se urni din loc. În frunte mergeau doisprezece dintre oamenii de casă ai regelui, călăreţi vestiţi în tot ţinutul. După ei veneau regele cu Éomer la dreapta sa. Îşi luase rămas-bun de la Éowyn sus, în Adăpost, şi amintirea îl îndurera; acum însă trebuia să se gândească la drumul ce-i stătea în faţă. În urma lui venea Merry, călare pe Stybba, împreună cu cei doi soli din Gondor, urmaţi imediat de alţi doisprezece călăreţi de casă ai regelui. Trecură prin dreptul coloanelor lungi de bărbaţi care aşteptau aspri şi împietriţi la chip. Dar când ajunseră aproape de capătul şirului, unul dintre aceşti bărbaţi îşi ridică privirile şi le aţinti asupra hobbitului. Un bărbat tânăr, îşi spuse Merry întorcându-i căutătura, mai scund şi mai firav decât mulţi dintre ei. Sclipirea din ochii lui limpezi şi cenuşii îl înfioră pe hobbit, căci dintr-o dată îşi dădu seama că privea la chipul unui om fără de speranţă care merge să-şi găsească moartea.

Pe drumul cenuşiu porniră, de-a lungul Izvorului Zăpezii ce se prăvălea peste pietrele albiei; printre cătunele Pârâiaşul de Sus şi Furtunoasa de Jos, unde din pragul întunecat al caselor îi priveau multe chipuri triste de femei; şi astfel, fără corn sau harpă, sau glasuri cântătoare de bărbaţi, începu marele marş spre Răsărit, despre care cântecele din Rohan aveau să povestească vreme de multe vieţi omeneşti ce au urmat.

Din Valea-ntunecată-a Calvarului porni în zorii zilei fiul lui Théngel, Cu Thani şi căpitani porni şi-ajunse în Edoras. Străvechile palate ale oştirii cufundate-n neguri ascund în umbre bârnele-aurite. De la poporul liber luându-şi bun-rămas, lăsând şi tron şi vatră şi locuri preaiubite umblate înainte de stingerea luminii, Porni la drum, pe urmă-i cu teamă şi în faţă cu soarta lui de rege credincios atâtor jurăminte făcute şi-mplinite - La drum porni Théoden. Apoi cinci nopţi şi zile spre Răsărit, călare eorlingii, străbătând Hotar al Smârcurilor, Lande, Pădurea Firien, cu şase mii de suliţi treceau spre Soare-Apune. Puternica Cetate-a Colnicului suia de Mindolluin, rege al mării, străjuită. Acolo, în Regatul de Miazăzi, acum Şi focul şi vrăjmaşii o-mpresoară. Soarta-i mâna-nainte. Dar noaptea cotropi Şi cai şi călăreţi deopotrivă, Şi sunetul potcoavelor în zare tăcu, - precum în cântece se spune.

Cu adevărat, în tot mai adâncă înnegurare ajunse regele în Edoras, cu toate că ziua era la amiază. Acolo se opri doar cât să i se alăture alţi şaizeci de Călăreţi ce ajunseseră mai târziu la locul de adunare. Mâncă ceva şi se pregăti din nou de drum, luându-şi rămas-bun de la scutierul său. Dar Merry îl rugă încă o dată să-i îngăduie să-l însoţească.

- Asta nu e o călătorie pentru căluţi ca Stybba, după cum ţi-am mai spus, răspunse Théoden. Şi într-o bătălie din cea pe care presimt că o vom purta pe câmpiile din Gondor, ce vei face Domnia ta, jupâne Meriadoc, chiar de eşti thain al sabiei şi inima ţi-e mai mare decât statul?

- Cât despre asta, cine-ar putea şti? cugetă Merry. Dar, pe de altă parte, stăpâne, de ce m-ai luat drept scutier, dacă nu pentru a sta alături de Domnia ta? Unde mai pui că nu-mi doresc să povestească mai încolo cântecele despre mine c-am fost mereu lăsat de căruţă!

- Te-am primit în slujba mea pentru a te proteja, precum şi pentru că aşa am vrut. Nici unul dintre Călăreţii mei nu te poate duce drept povară. Dacă bătălia s-ar ţine în faţa porţilor mele, poate că de faptele tale şi-ar aminti menestrelii; dar până la Fortăreaţa Colnicului, unde este stăpân Denethor, mai sunt o sută de leghe. Şi cu asta am zis ce-am avut de spus.

Merry făcu o plecăciune şi se depărta nefericit, privind însă lung la şirurile de călăreţi. Companiile se pregăteau de plecare: bărbaţii strângeau chingile, potriveau şeile, îşi mângâiau caii; unii priveau cu nelinişte la cerul tot mai coborât. Un călăreţ se apropie pe neobservate de hobbit şi-i şopti la ureche:

- Unde nu te aştepţi se deschide un drum, aşa spune o vorbă de-a noastră. Iată-mă-s.

Merry ridică privirile şi văzu că era călăreţul tânăr pe care-l băgase de seamă în acea dimineaţă.

- Doreşti să mergi acolo unde merge şi Seniorul Obştii: ţi-o citesc pe chip.

- Aşa e, recunoscu Merry.

- Atunci vei merge cu mine. Te voi duce în şa înaintea mea, la adăpostul mantiei mele, până ajungem departe, pe câmp şi întunericul devine şi mai negru. O asemenea silinţă nu trebuie refuzată. Nu scoate nici un cuvânt despre asta nimănui, şi vino!