- Îţi mulţumesc din suflet! răspunse Merry. Mulţumesc, domnule, chiar dacă nu-ţi cunosc numele.
- Chiar nu mi-l ştii? şopti Călăreţul. Atunci spune-mi Dernhelm[3].
Aşa s-a făcut că, atunci când regele porni la drum, în faţa lui Dernhelm, în şa, şedea Meriadoc hobbitul, şi marele armăsar sur Suflare de Vânt nici nu se sinchisea de povară; căci Dernhelm era mai uşor ca mulţi bărbaţi, chiar dacă sprinten şi bine legat.
Tot mai adânc pătrundeau în negură. Noaptea făcură popas în desişul sălciilor din locul unde Izvorul Zăpezii se vărsa în Scăldătoarea Enţilor, la douăsprezece leghe la răsărit de Edoras. Şi apoi mai departe, străbătând Landele; şi Hotarul Smârcurilor unde, la dreapta lor, codrii de stejar urcau până la poalele dealurilor, sub umbra aruncată de întunecatul Halifirien, aproape de fruntariile Gondorului; dar departe, la stânga lor, negurile adăstau peste mlaştinile muiate de gurile Scăldătorii Enţilor. Şi în acest timp primeau veşti despre războiul de la Miazănoapte. Oameni singuratici, călărind ca nebunii, aduceau vorbă despre vrăjmaşii ce atacau hotarele răsăritene, despre armate întregi de orci care pătrundeau în Platoul Golaş al Rohanului.
- Călăriţi mai departe! Tot înainte! striga Éomer. Prea târziu să ne abatem din drum. Smârcurile Scăldătoarei o să ne apere flancul. Iuţeală e tot ce ne trebuie acum. Călăriţi!
Regele Théoden părăsi astfel ţinutul său şi, leghe după leghe, drumul cel lung începu să cotească, lăsând în urmă dealurile pe care se aprindeau focurile de avertizare: Calenhad, Min-Rimmon, Erelas, Nardol. Focurile erau stinse pe culmile lor. Pământurile erau cenuşii peste tot în jur şi tăcute; iar umbra se adâncea din ce în ce în faţa lor, iar nădejdile mureau în inimi.
IV
Asediul Gondorului
Pippin fu trezit de Gandalf. În încăperea lor erau aprinse lumânările, căci prin ferestre pătrundea doar o rază de lumină; văzduhul era greu, ca înaintea tunetului.
- Ce oră-i? întrebă Pippin căscând.
- Trecut de două, spuse Gandalf. E vremea să te scoli şi să te găteşti. Eşti chemat la Seniorul oraşului să afli care ţi-s îndatoririle.
- Şi o să-mi dea să şi mănânc?
- Nu! Eu îţi dau; e tot ce primeşti până la prânz. Mâncarea este de-acum drămuită, aşa sună porunca.
Pippin privi chiondorâş la bucăţica de pâine şi fărâma de unt câtuşi de puţin îndestulătoare (gândi el), alături de care se găsea o cană de lapte smântânit.
- De ce m-ai adus aici? întrebă el.
- Ştii foarte bine de ce. Ca să te feresc de nenorociri; şi dacă nu-ţi place că te afli aici, aminteşte-ţi rogu-te că ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
Pippin tăcu mâlc.
După puţină vreme, străbătea încă odată, alături de Gandalf, coridorul friguros până la uşa ce dădea în Sala Turnului. Acolo şedea Denethor, în întunecimea cenuşie a marii încăperi, ca un păianjen bătrân şi răbdător (îşi spuse Pippin); ai fi zis că nu se clintise câtuşi de puţin din ziua precedentă. Îi făcu semn lui Gandalf să se aşeze, dar hobbitul fu lăsat să stea în picioare, nebăgat în seamă. Deodată, bătrânul se răsuci spre eclass="underline"
- Ei, jupâne Peregrin, nădăjduiesc că ţi-ai petrecut ziua de ieri cu folos şi după bunul plac, aşa e? Deşi mă tem că în oraşul ăsta masa nu e într-atât de îmbelşugată precum ţi-ai dori.
Pippin avu sentimentul stânjenitor că mai tot din ceea ce spusese ori făcuse ajunsese oarecum la cunoştinţa Seniorului Oraşului şi că bătrânul putea chiar să-i citească şi gândurile. Nu răspunse.
- Acum că eşti în serviciul meu, ce ai dori să faci?
- Credeam, stăpâne, că-mi veţi spune care mi-s îndatoririle.
- Ţi le voi spune, după ce voi afla de ce eşti în stare, i-o întoarse Denethor. Dar asta poate că voi afla mai curând dacă te ţin alături de mine. Scutierul meu a cerut învoire să se ducă la garnizoana aflată în afara Turnului, astfel că o vreme o să-i ţii locul. Mă vei servi, vei fi solul meu şi vei sta de vorbă cu mine dacă războiul şi sfatul îmi vor lăsa ceva răgaz. Ştii să cânţi?
- Da. Mă rog, da, destul de bine pentru ai mei acasă. Dar, stăpâne, noi nu avem cântece potrivite pentru săli din cele mari şi pentru vremuri de război. Arareori cântăm despre lucruri mai cumplite decât vântul ori ploaia. Şi cele mai multe din cântecele mele sunt despre lucruri ce ne fac să râdem; sau despre mâncare şi băutură, de bună seamă.
- Şi de ce ar fi asemenea cântece nepotrivite pentru sălile mele, sau pentru ceasuri ca acestea de acum? Oare noi cei care trăim de atâta vreme sub apăsarea Umbrei nu avem voie să auzim ecouri dintr-o lume ce nu a fost tulburată de ea? Abia atunci vom simţi că veghea noastră nu a fost în zadar, deşi poate că nimeni nu ne va mulţumi pentru ea.
Pippin simţi cum i se strânge inima. Nu-i plăcea defel ideea de a-i cânta vreun cântec din Comitat Seniorului din Minas Tirith, cu atât mai puţin cele caraghioase pe care le ştia cel mai bine; erau prea… mă rog, prea de la ţară pentru o asemenea ocazie. Dar, deocamdată, fu iertat de această încercare. Nu i se porunci să cânte. Denethor se întoarse către Gandalf, ca să-l întrebe despre rohirrimi şi despre ce anume aveau ei de gând să facă, şi ce gândea Éomer, nepotul regelui, de toate câte se întâmplau. Da’ multe mai ştia Seniorul despre o seminţie care trăia atât de departe, îşi spunea uimit Pippin, gândindu-se că trebuie să fi trecut mulţi ani de când Denethor însuşi plecase pe meleaguri străine.
La un moment dat, Denethor îi făcu semn hobbitului că poate să plece.
- Du-te la arsenalul Citadelei, îi spuse, şi ia-ţi de acolo uniforma Turnului şi toate cele de trebuinţă. Am dat poruncă încă de ieri să-ţi fie pregătite. După ce te-ai echipat, întoarce-te aici!
Şi, într-adevăr, Pippin se pomeni curând înveşmântat în straie ciudate, negre şi argintii la culoare. Avea o cămaşă de zale micuţă, ca pentru el, cu inele făcute parcă din oţel, cu toate că erau negre ca tăciunele; şi un coif înalt, în formă de coroană, cu aripi mici de corb de o parte şi de alta, cu o stea de argint în mijlocul inelului coroanei. Peste za i se dăduse un surtuc scurt, negru, cu broderie de argint pe piept, înfăţişând Copacul. Vechile lui haine au fost împăturite frumos şi puse deoparte, dar i s-a îngăduit să păstreze mantia cenuşie primită în Lórien, nu însă şi să o poarte cât era la datorie. Arăta acum ca un adevărat Ernil i Pheriannath, Prinţul Piticuţilor, cum îl numiseră cei de acasă - numai că el nu ştia acest lucru, doar că se simţea tare stingherit. Şi întunecimea începu să-i apese inima.
Ziua rămase înnegurată şi întunecoasă. De la zorii lipsiţi de soare şi până seara, umbra densă se adânci şi mai mult şi inimile tuturor celor din Oraş erau grele. În înaltul cerului, un nor mare se târa încet spre apus dinspre Tărâmul Negru, devorând orice rază de lumină, purtat de vântul războiului; sub el, văzduhul era neclintit, rară pic de vânt, parcă întreaga Vale a Anduinului stătea în aşteptarea unei furtuni devastatoare.
Cam pe la ceasurile unsprezece, eliberat în sfârşit din serviciu pentru un scurt răgaz, Pippin plecă să caute ceva de mâncare şi de băut ca să-şi mai veselească inima grea şi să poată îndura mai uşor sarcina de a-l servi pe Senior. La popotă îl întâlni din nou pe Beregond, care tocmai sosise de la Pelennor, unde fusese trimis cu o solie pentru cei din Turnurile de Pază dinspre Drumul Pietruit. Urcară împreună pe ziduri, căci Pippin se simţea ca într-o închisoare chiar şi în spaţioasa citadelă. Se aşezară din nou unul lângă altul în ambrazura ce dădea spre răsărit, tot acolo unde mâncaseră şi stătuseră de vorbă cu o zi înainte.