Era ceasul apusului, dar uriaşul nor se întinsese de-acum până departe, spre vest, şi doar atunci când se cufundă în mare reuşi Soarele să scape de apăsarea norului şi să trimită o ultimă rază de rămas-bun înainte de lăsarea întunericului, şi tot atunci îl zări şi Frodo, la Răscruce, atingând capul regelui căzut. Dar până la câmpiile Pelennor, străjuite de Mindolluin, nu ajunse nici o rază; acestea au rămas cafenii şi mohorâte.
Lui Pippin i se părea că trecuseră ani mulţi de când şezuse întâia dată acolo, într-un timp pe jumătate uitat când încă mai era hobbit, un călător cu inima uşoară, aproape neatinsă de primejdiile prin care trecuse. Şi uite că acum era un soldăţel într-un oraş ce se pregătea pentru marele asalt, îmbrăcat în veşmintele mândre însă mohorâte ale Turnului de Strajă.
În altă vreme şi în alt loc poate că Pippin s-ar fi mândrit cu noul lui veşmânt, dar ştia că de data asta nu lua parte la un joc; ci era fără nici o urmă de îndoială slujitorul unui stăpân înverşunat aflat în cea mai cumplită primejdie. Cămaşa lungă de zale îl împovăra, iar coiful îi apăsa creştetul. Mantia şi-o pusese deoparte, pe bancheta de piatră. Îşi întoarse privirile obosite de la câmpurile de jos, tot mai întunecate, şi căscă, apoi oftă.
- Te-a obosit ziua de azi? întrebă Beregond.
- Cam aşa, spuse Pippin, foarte tare. Obosit de stat degeaba şi de aşteptare. Mi-am tocit călcâiele bătându-le la uşa stăpânului meu ore nesfârşit de lungi, în timp ce el ţinea sfat cu Gandalf şi Prinţul şi alţi mai-mari. Iar eu nu-s deprins, jupâne Beregond, să-i servesc flămând pe alţii în timp ce mănâncă. Crede-mă, e o încercare tare dureroasă pentru un hobbit, zău aşa. Cu siguranţă că ai să zici că ar trebui să mă simt mult mai onorat. Dar cu ce mă aleg din onoarea asta? Dacă-i pe-aşa, ce rost mai are să mănânci şi să bei sub umbra asta târâtoare? Ce mai înseamnă? Până şi aerul pe care-l respirăm pare gros şi cafeniu! Întunecimi din astea sunt obişnuite pe aici pe la voi când bate vântul dinspre Răsărit?
- Ba deloc, asta nu-i vreme din lumea noastră. E o unealtă a răutăţii lui; vapori din clocotirile Muntelui de Foc, pe care îi trimite el ca să ne întunece inimile şi judecata şi chiar izbuteşte. Uf, de s-ar întoarce odată Seniorul Faramir. El nu s-ar pierde cu firea. Dar cine să ştie dacă se va întoarce vreodată de dincolo de Râu, din întunecime?
- Mda, făcu Pippin, şi Gandalf e neliniştit. Îmi vine să cred că a fost tare descumpănit că nu l-a găsit pe Faramir aici. Unde s-o fi dus? A plecat de la sfatul cu Seniorul încă înainte de masa de prânz şi nu era în toane bune, aşa mi s-a părut. Te pomeneşti că presimte că va primi veşti proaste.
Dintr-o dată, în timp ce vorbeau, ceva îi făcu să îngheţe, să se preschimbe în stane. Pippin se ghemui la pământ şi-şi duse mâinile la urechi; dar Beregond, care, vorbind de Faramir, îşi îndreptase privirile dincolo de parapet, rămase încremenit, fără să-şi întoarcă ochii măriţi de uluială. Pippin cunoştea ţipătul cutremurător pe care-l auzise: acelaşi pe care-l auzise cu mult timp în urmă, în Smârcurile din Comitat, dar acum răsunase mai puternic, mai plin de ură, străpungându-i inima cu o disperare otrăvitoare.
Într-un târziu, Beregond spuse cu mare greutate:
- Au venit! Fă-ţi curaj şi priveşte! Jos acolo, la creaturile alea scârbavnice.
Fără tragere de inimă, Pippin se cocoţă pe bancheta de piatră şi privi peste zid. Dedesubt se desluşea cu greu Pelennorul, pierzându-se spre abia ghicita linie a Râului cel Mare. Numai că acum, Pippin zări în văzduhul de sub el, rostogolindu-se cu repeziciune peste câmpie, precum umbre ale unei nopţi venite prea devreme, cinci creaturi aducând a păsări, asemenea în hidoşenie cu zburătoarele ce se hrănesc cu stârvuri, dar mai mari decât vulturii şi la fel de crude precum Moartea. Ba se repezeau până la o aruncătură de săgeată de ziduri, ba se depărtau în cercuri largi.
- Călăreţii Negri! murmură Pippin. Călăreţi Negri ai văzduhului! Beregond! strigă el deodată, vezi cum caută ceva? Uite cum se rotesc si se reped de fiecare dată până la locul acela acolo jos! Şi vezi ceva mişcându-se pe pământ? Nişte fiinţe mici şi negre. Da, bărbaţi călare: patru sau cinci. Ah! Nu mă pot uita! Gandalf! Gandalf, Salvează-ne!
Încă un ţipăt prelung izbucni şi apoi se stinse, şi Pippin se dădu îndărăt de la zid, gâfâind ca un animal încolţit. Pierdut şi parcă venind de departe prin acel ţipăt cutremurător, Pippin auzi înălţându-se până la el, de jos, chemarea unei trâmbiţe, sfârşită pe o notă înaltă şi prelungă.
- Faramir! Seniorul Faramir! El sună din trâmbiţă! strigă Beregond. Inimă vitează! Dar cum să răzbească el până la Poartă, când ulii ăştia, scârboşeniile astea venite parcă din iad folosesc alte arme decât frica? Uite! Nu se dau bătuţi. Vor ajunge la Poartă! Nu! Caii-s apucaţi de streche. Uite! l-au aruncat din şa; acum aleargă pe jos. Nu, unul a rămas în şa, dar fuge după ceilalţi cai. Ăsta trebuie să fie Căpitanul, el poate să stăpânească şi fiarele şi oamenii. Ah! o zburătoare d-astea îngrozitoare se repede asupra lui. Ajutor! Ajutor! Nu iese nimeni să-l ajute? Faramir!
Strigând acestea, Beregond porni ca din puşcă şi dispăru în întuneric. Ruşinat de spaima lui, în vreme ce Beregond străjerul se gândise, iată, mai întâi la căpitanul pe care-l iubea atât, Pippin se cocoţă înapoi pe banchetă şi se uită afară. În aceeaşi clipă zări o scăpărare de alb şi argintiu venind dinspre Miazănoapte, asemenea unei stele mici peste câmpiile cufundate în noapte: se apropia cu iuţeala unei săgeţi şi creştea văzând cu ochii, urmând aceeaşi direcţie cu a celor patru care fugeau spre Poartă. Lui Pippin i se năzări că zăreşte o lumină palidă înconjurând scăpărarea, în faţa căreia umbrele grele se retrăgeau; şi apoi, pe măsură ce se apropia de el, i se păru că aude, ca un ecou din ziduri, o voce măreaţă chemând.
- Gandalf! strigă Pippin. Gandalf! Mereu apare când nevoia e mai mare. Du-te! Du-te, Călăreţule Alb! Gandalf! Gandalf! ţipă el sălbatic, parcă era un spectator la o cursă nemaipomenită, îndemnând un alergător ce nu mai are nevoie de încurajări.
Numai că umbrele cele întunecate şi rotitoare îl zăriseră şi ele pe nou-venit. Una se îndreptă spre el; dar, din câte îşi dădu Pippin seama, Gandalf ridică mâna şi din ea ţâşni în sus un toiag de lumină albă. Nazgûlul scoase un vaier lung şi se depărta iute; ceilalţi patru ezitară, apoi se înălţară în spirale rapide şi o luară spre răsărit, făcându-se nevăzuţi într-un nor jos; peste Pelennor negura părea că se rărise întrucâtva.
Pippin privi la ce se întâmpla pe pământ şi-i văzu pe cel rămas în şa şi pe Călăreţul Alb întâlnindu-se şi oprindu-se, în aşteptarea celor care rămăseseră fără cai. Din Oraş ieşeau acum Călăreţi, alergându-le în întâmpinare; curând zidurile exterioare îi ascunse privirii şi Pippin înţelese că trecuseră sub Poartă. Bănuind că vor veni fără întârziere la Turn şi la Majordom, fugi şi el către intrarea citadelei. Acolo i se alăturară mulţi alţii care urmăriseră de pe zidurile înalte cursa şi cum fuseseră salvaţi cei patru.
Nu trecu mult până când de pe străzile ce urcau dinspre cercurile exterioare se auzi larmă mare, cu urale şi voci care strigau numele lui Faramir şi Mithrandir. Curând Pippin zări torţe şi doi călăreţi care înaintau încet, urmaţi de o mulţime de oameni: unul dintre cei doi era înveşmântat în alb, însă fără lucirea dinainte, ci palid în lumina crepusculară, ca şi când focul i se stinsese ori fusese acoperit; celălalt purta straie întunecate şi ţinea capul plecat. Au descălecat amândoi şi, dând caii în grija rândaşilor, se apropiară de santinela porţii: Gandalf ţinându-se drept, cu mantia cenuşie fluturând în spate şi cu un foc încă mocnind în priviri; însoţitorul său, îmbrăcat în verde, cu mers încet, clătinându-se puţin, ca un om obosit ori rănit.