Pippin îşi făcu loc în faţă când cei doi trecură pe sub felinarul agăţat de bolta porţii, şi văzând chipul palid al lui Faramir, simţi cum i se opreşte respiraţia în piept. Era faţa cuiva peste care se abătuse o spaimă sau o suferinţă mare, dar care izbutise să o înfrângă şi acum era liniştit. Stătu o vreme de vorbă cu străjerul porţii, mândru şi grav, şi, privindu-l, Pippin îşi dădu seama cât de mult semăna cu fratele său Boromir - pe care Pippin îl îndrăgise din prima clipă, admirându-i felul maiestuos, dar în acelaşi timp cumsecade, de a se purta. Cu toate acestea, uitându-se la Faramir, hobbitul îşi simţi inima dintr-o dată cuprinsă în mod ciudat de un sentiment care nu-l mai încercase până atunci. Omul acesta avea un aer de mare nobleţe, aşa cum numai Aragorn trăda uneori, poate mai puţin nobil ca al acestuia din urmă, dar şi mai puţin imprevizibil şi distant: aerul unui Rege al Oamenilor, născut mai de curând, însă purtând înţelepciunea şi tristeţea Seminţiei Străvechi. Acum înţelegea de ce Beregond îi rostea numele cu iubire. Era o căpetenie pe care oamenii o urmau de bunăvoie, chiar şi sub umbra aripilor negre.
- Faramir! strigă el cu voce tare, laolaltă cu ceilalţi. Faramir!
Şi Faramir, prinzând vocea lui ciudată printre uralele oamenilor din Oraş, se răsuci şi privi uimit în jos spre el.
- Dar tu de unde-ai apărut? întrebă. Un piticuţ, şi încă îmbrăcat uniforma Turnului! De unde…?
Dar Gandalf se apropie iute de el şi spuse:
- A venit cu mine din Ţara Piticuţilor. Cu mine a venit. Dar să nu mai zăbovim aici. Sunt multe de spus şi de făcut, iar tu eşti ostenit. Ne va însoţi. Va trebui s-o facă, pentru că, dacă nu cumva şi-o fi uitat noile îndatoriri mai curând decât le uit eu, trebuie să se găsească din nou în preajma stăpânului său în acest ceas. Haide, Pippin, urmează-ne!
În cele din urmă ajunseră în camera de taină a Seniorului Oraşului. Câteva jilţuri adânci fuseră aşezate în jurul unui vas plin cu jăratic; vinul nu întârzie să apară; iar Pippin, aproape nebăgat în seamă, stătea în spatele jilţului lui Denethor, fără să-şi mai simtă oboseala, atât de dornic era să prindă tot ce se spunea.
Faramir luă o bucată de pâine albă şi o cană cu vin şi se aşeză pe un taburet la stânga tatălui său. De partea cealaltă, la o oarecare distanţă, şedea Gandalf, într-un jilţ din lemn sculptat; părea că doarme. Căci la început Faramir vorbi doar de solia ce i se încredinţase cu zece zile în urmă, iar acum aducea veşti despre Ithilien şi despre mişcările Duşmanului şi ale aliaţilor săi; povesti despre lupta dusă pe drum când oamenii din Harad şi fiara lor uriaşă fuseseră nimiciţi: era ca un căpitan care dă socoteală mai-marelui său despre fapte ce mai fuseseră auzite şi înainte, mărunţişuri despre răfuieli la hotare ce acum păreau fără rost şi încă şi mai mărunte, despuiate de fala lor.
Dintr-o dată Faramir privi spre Pippin.
- Dar acum am ajuns la lucruri ciudate, zise el. Căci acesta nu e primul piticuţ pe care mi-a fost dat să-l văd apărând din legendele de la Miazănoapte pe tărâmurile de la Miazăzi.
La aceste vorbe, Gandalf tresări şi-şi încleştă mâinile pe braţele jilţului; nu spuse însă nimic, şi cu o privire opri exclamaţia ce dădea să scape de pe buzele lui Pippin. Denethor privi la chipurile lor şi clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să le dea de înţeles că citise multe pe ele înainte ca vorbele să fi fost rostite. Încet, în timp ce toţi ceilalţi stăteau tăcuţi şi ascultau, Faramir le depănă povestea sa, cu ochii aţintiţi aproape tot timpul la Gandalf, deşi când şi când şi-i furişa spre Pippin, parcă pentru a-şi reîmprospăta în minte amintirea celorlalţi hobbiţi văzuţi de el.
În vreme ce le spunea cum se întâlnise cu Pippin şi cu servitorul său şi cum şi ce anume se întâmplase la Henneth Annûn, Pippin băgă de seamă că mâinile lui Gandalf tremurau încleştate pe lemnul sculptat al jilţului. Arătau albe şi bătrâne şi, privindu-le, Pippin înţelese, cu un fior de teamă ce-l cuprinsese brusc, că Gandalf, însuşi Gandalf, era tulburat, chiar speriat. Aerul din încăpere era închis, neclintit. Într-un târziu, când Faramir vorbi despre despărţirea de călători şi de hotărârea lor de a ajunge la Cirith Ungor, vocea îi căzu, iar el dădu din cap şi oftă. Gandalf ţâşni în picioare.
- Cirith Ungor? Valea Morgul? întrebă el. Când, Faramir, când? Când te-ai despărţit de ei? Când ar fi să ajungă în Valea aia blestemată?
- Acum două zile, dimineaţa, m-am despărţit de ei, răspunse Faramir. Cincisprezece leghe sunt de acolo până la Valea Morgulduin, dacă au luat-o drept spre Miazăzi; iar de acolo încă cinci leghe la apus de Turnul cel blestemat. Mai iute de azi nu au cum să ajungă, şi poate că nici nu au ajuns încă. Da, înţeleg de ce te temi. Dar întunericul nu e pricinuit de încercarea lor. A început ieri pe înserat şi până la lăsatul nopţii întregul Ithilien era acoperit de umbră. Pentru mine este limpede că Duşmanul plănuia de mult să ne atace şi ceasul asaltului fusese hotărât înainte să le dau eu drumul călătorilor să plece.
Gandalf măsura încăperea fără astâmpăr.
- Acum două zile dimineaţa, aproape trei zile de călătorie! cumpăni el cu voce tare. Cât e de departe locul unde v-aţi despărţit?
- Douăzeci şi cinci de leghe, să zic, în linie dreaptă. Dar n-am putut ajunge mai degrabă. Aseară am făcut popas la Cair Andros, insula aceea lungă din mijlocul Râului, spre miazănoapte, pe care o ţinem spre apărare; şi aveau cai ţinuţi pe malul ăstălalt. Pe măsură ce e întindea întunericul, am ştiut că trebuia să mă zoresc, astfel că am pornit încoace cu trei însoţitori ce se simţeau în stare să călărească. Pe ceilalţi din compania mea i-am trimis spre miazăzi, să se alăture garnizoanei de la vadurile Osgiliath. Nădăjduiesc că n-am greşit făcând astfel? întrebă el privind la tatăl său.
- Dacă ai greşit? izbucni Denethor şi ochii îi scăpărară dintr-o dată. De ce mă întrebi pe mine? Oamenii se aflau sub comanda ta. Ori te pomeneşti că îmi ceri să judec toate faptele tale? Te porţi cu umilinţă în preajma mea, dar de multă vreme nu-mi mai iei în seamă sfaturile. Poftim, ai vorbit cu meşteşug, ca întotdeauna; dar oare nu ţi-am văzut privirile-ţi aţintite asupra lui Mithrandir, să vezi dacă spuneai bine ceea ce spuneai, sau poate că dezvăluiai prea multe? De multă vreme ţi-e inima în mâinile lui.
Tatăl tău, fiule, o fi el bătrân, dar încă n-a dat în mintea copiilor. Văd şi aud la fel de bine ca întotdeauna; şi tare puţine mi-au mai rămas ascunse din ceea ce ai spus doar pe jumătate sau ai lăsat nerostit. Cunosc dezlegarea multor cimilituri. Vai, vai, bietul Boromir!
Faramir însă spuse liniştit:
- Dacă ceea ce am făcut nu-ţi este pe plac, tată, tare bine ar fi fost dacă aş fi ştiut sfatul tău înainte să mi se pună pe umeri povara unei hotărâri atât de grele.
- Şi oare asta te-ar fi făcut să-ţi schimbi hotărârea? întrebă Denethor. Tot cum te-ar fi tăiat pe tine capul ai fi făcut, eu aşa socotesc. Prea bine te cunosc. De când te ştiu nu ţi-ai dorit altceva decât să apari maiestuos şi mărinimos ca un rege de demult, milostiv şi blând. S-ar potrivi toate acestea celor de viţă nobilă atunci când au frâiele în mâinile lor şi trăiesc în pace. Dar în vremuri de restrişte blândeţea poate fi răsplătită cu moarta.
- Atunci aşa să fie.
- Aşa să fie! strigă Denethor. Dar nu-i doar moartea ta la mijloc, Senior Faramir; ci şi a tatălui tău şi a întregului tău popor, pe care va trebui să-l protegui de-acum, căci Boromir s-a dus.
- Ai fi vrut poate să fi fost el în locul meu şi eu în al lui?