- Da, aşa aş fi vrut, cu adevărat. Căci Boromir mi-a fost credincios, nu s-a luat după sfaturile unui vrăjitor. Şi-ar fi amintit ce nevoie îl apasă pe tatăl său şi n-ar fi irosit norocul dat de soartă. El mi-ar fi adus un dar pe măsură de măreţ.
La care vorbe, lăsând preţ de o clipă orice reţinere deoparte, Faramir spuse:
- Te-aş ruga, tată, să-ţi aminteşti de ce am fost eu, şi nu el, cel care m-am aflat în Ithilien. Măcar o dată sfatul tău a fost urmat întocmai nu cu mult timp în urmă. Cel care i-a dat lui Boromir acea solie a fost tocmai Cârmuitorul Oraşului.
- Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş da să nu fi fost aşa! Ce n-aş da ca obiectul acela să fi ajuns la mine!
- În privinţa asta poţi să stai liniştit! se băgă în vorbă Gandalf. Nicicând Boromir nu ţi l-ar fi adus ţie. A murit, şi bine a făcut că a murit; să doarmă în pace! Dar tu te amăgeşti singur. Boromir ar fi întins mâna după acest obiect şi luându-l ar fi căzut în ispită. L-ar fi păstrat pentru sine şi când ar fi venit înapoi acasă nu ţi-ai mai fi recunoscut fiul.
Chipul lui Denethor căpătă o expresie rece şi aspră.
- Pe Boromir nu l-ai fi putut mânui la fel de uşor, asta e, nu-i aşa? murmură el. Dar eu, care i-am fost tată, pot spune că mi l-ar fi adus mie. Eşti înţelept, Mithrandir, nu zic nu, însă nu stăpâneşti toată înţelepciunea lumii, oricâte vicleşuguri ai folosi. Şi se pot găsi sfaturi care nu sunt nici lucrări vrăjitoreşti şi nici pripeli nechibzuite. În această privinţă am de partea mea mai multă ştiinţă în înţelepciune decât ţi-ai putea imagina.
- Şi câtă ar fi înţelepciunea asta a ta? vru să ştie Gandalf.
- Destulă ca să înţeleg că două sunt nesăbuinţele ce trebuiesc ocolite. Primejdios este a folosi obiectul. Dar e curată nebunie, în acest ceas, să-l trimiţi cu un piticuţ fără minte chiar în ţara Duşmanului, aşa cum ai făcut tu împreună cu fiul ăsta al meu.
- Şi ce-ar fi făcut Seniorul Denethor?
- Nici una, nici cealaltă. Cu siguranţă însă că nimic nu l-ar fi convins să lase obiectul la voia întâmplării dincolo de orice speranţă, fără doar dacă ar fi nebun de-a binelea, riscând ruina tuturor dacă Duşmanul ar pune din nou mâna pe ceea ce a pierdut. Nu, nu, ar trebui păstrat bine, ascuns, ascuns undeva în adânc şi întuneric. Nicicum folosit, zic eu, decât dacă, împins de nevoie, n-ar mai avea altă ieşire, dar până atunci ar trebui ţinut cât mai departe de el, şi doar dacă victoria ar fi atât de deplină încât ceea ce ar urma nu ne-ar mai tulbura pe noi, căci cu toţii am fi morţi.
- Domnia ta nu te gândeşti decât la Gondor, ca întotdeauna, spuse Gandalf. Dar mai sunt şi alţi oameni, şi alte vieţi, iar timpul încă nu s-a sfârşit. Cât despre mine, mi-e milă chiar şi de sclavii lui.
- Şi unde vor căuta ajutor ceilalţi oameni, după ce cade Gondorul, întrebă Denethor. Dacă aş avea obiectul acela în tainiţele adânci ale Citadelei, n-am mai tremura de spaimă sub întunericul ăsta, temându-ne de tot ce poate fi mai rău, iar sfaturile noastre n-ar mai fi tulburate. Dacă nu crezi că pot să rezist acestei încercări, înseamnă că nu mă cunoşti.
- Oricum ar fi, încredere nu am în tine, recunoscu Gandalf. Dacă aş fi avut, aş fi trimis obiectul aici de la bun început, să ai tu grijă de el, şi n-am mai fi pătimit atâta nici eu, nici alţii. Iar acum, auzindu-te cum vorbeşti, am chiar şi mai puţină încredere în tine, cam tot atâta câtă am avut în Boromir. Stai aşa, nu te înfuria! Nici în mine nu am încredere, încât am refuzat obiectul chiar şi atunci când mi-a fost dăruit de bunăvoie. Tu eşti puternic, Denethor, şi stăpân pe tine însuţi în multe privinţe; dar dacă ai fi primit obiectul acesta, te-ar fi răpus. De-ar fi îngropat sub rădăcinile adânci ale muntelui Mindolluin, şi tot ţi-ar frige mintea pe măsură ce întunericul s-ar adânci, şi lucruri şi mai rele ce va să vină s-ar abate asupra noastră.
Preţ de o clipă, ochii lui Denethor scăpărară din nou când se aţintiră asupra lui Gandalf şi Pippin simţi în aer încordarea ce o năştea înfruntarea voinţelor lor; iar privirile lor păreau mai curând tăişuri scânteinde ce le ţâşneau din ochi. Pippin se temea chiar să nu fie lovit de unul dintre ele. Denethor însă îşi regăsi stăpânirea de sine şi îşi potoli mânia. Ridică din umeri şi zise:
- Dacă eu! Dacă tu! Vorbe şi îndoieli deşarte. A intrat în Umbră şi numai timpul ne va arăta ce soartă îl aşteaptă şi ne aşteaptă şi pe noi. Şi timpul ăsta nu va fi prea lung. Până atunci, fie ca toţi cei care luptăm fiecare cum ştie împotriva Duşmanului să ne unim şi să ne păstrăm speranţele cât mai putem să o facem, iar când acestea se vor fi sfârşit, măcar curajul să-l mai avem să murim liberi. Cum e garnizoana din Osgiliath, ce zici? întrebă el adresându-i-se lui Faramir.
- Prea puternică nu-i. Ţi-am spus doar. Am trimis acolo compania din Ithilien ca să o întărească.
- Mă tem că nu-i destul, zise Denethor. Acolo se va da primul atac. E nevoie de o căpetenie vitează acolo.
- Şi acolo şi în multe alte părţi, oftă Faramir. Îmi pare rău de Boromir, căci şi eu l-am iubit, să ştii! Se ridică în picioare. Îmi îngădui să mă retrag, tată?
Cuprins de ameţeală, se sprijini de jilţul părintelui său.
- Văd că eşti ostenit, zise Denethor. Mi s-a spus că ai venit călare de departe şi fără zăbavă, şi încă sub umbrela răului din văzduh.
- Să nu vorbim acum despre asta.
- Atunci n-o să vorbim. Du-te şi te odihneşte. Căci mâine ne aşteaptă nevoi şi mai mari.
Se despărţiră cu toţii de Seniorul Oraşului şi se duseră să mai afle puţină odihnă cât încă se mai putea. Afară întunericul era deplin, fără nici o stea pe cer; însoţit de Pippin care ducea o torţă mică, Gandalf se îndreptă spre casa care-i găzduia. N-au scos o vorbă până s-au văzut în spatele uşii încuiate. Abia colo Pippin îl luă pe Gandalf de mână.
- Zi-mi, rogu-te, mai este vreo nădejde? Pentru Frodo, vreau să spun; sau mai ales pentru Frodo, măcar atât.
Gandalf îşi puse mâna pe creştetul lui Pippin.
- Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. Doar nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus. Şi când am mai auzit şi de Cirith Ungol… Tăcu dintr-o dată şi, cu paşi mari, se îndreptă spre fereastră, ca şi când ochii lui ar fi putut să străpungă noaptea de la Răsărit. Cirith Ungol! murmură el. De ce pe acea cale, mă întreb eu? Se răsuci spre Pippin: Chiar acum, Pippin, aproape că mi s-a oprit inima în piept la auzul acestui nume. Adevărul însă este că eu cred că Faramir ne-a adus puţină speranţă o dată cu veştile sale. Căci pare limpede că vrăjmaşul nostru a dat semnalul de începere a războiului şi a făcut prima mişcare cât Frodo se mai afla în libertate. Prin urmare, multe zile de aici încolo, ochii vrăjmaşului vor fi îndreptaţi în toate părţile, numai spre ţara sa nu. Şi totuşi, Pippin, chiar şi de la depărtarea aceasta îi simt graba şi teama. A pornit lupta mai curând decât ar fi trebuit. S-a petrecut ceva care l-a stârnit.
Gandalf râmase o vreme dus pe gânduri.
- Poate, murmură el, poate chiar şi nesăbuinţa ta, băiete, a dat o mână de ajutor. Ia să văd: cam acum cinci zile a descoperit că l-am alungat pe Saruman şi că am luat Piatra. Şi ce-i cu asta? Tot n-am putea-o folosi cu prea mult folos şi fără ştiinţa lui. Oare?! Stau eu şi mă întreb. Aragorn? Vremea lui se apropie. Şi e puternic şi neîndurător din fire, să ştii, Pippin; cutezător, hotărât, n-are nevoie de alţi sfătuitori decât propria sa judecată şi, dacă e nevoie, ştie să-şi pună pielea la bătaie. Poate că aici se află răspunsul. Poate că el a folosit Piatra şi s-a arătat Vrăjmaşului, stârnindu-l, tocmai asta vrând. Stau şi mă întreb. Oricum nu vom afla răspunsul până nu ajung aici Călăreţii din Rohan, dacă nu cumva vor sosi prea târziu. Ne aşteaptă zile tare negre. Să dormim cât mai putem!