- Dar…, începu Pippin.
- Dar ce? în seara aceasta nu îngădui decât un singur dar.
- Gollum, zise Pippin. Cum naiba au putut să meargă împreună cu el, urmându-l chiar? Şi, din câte am văzut, lui Faramir nu i-a plăcut câtuşi de puţin locul în care îi ducea, cum de altfel nici ţie nu-ţi place. Care-i baiul?
- Nu-ţi pot spune acum. În inima mea însă am presimţit că Frodo şi Gollum se vor întâlni înainte să se sfârşească toate. Fie de bine, fie de rău. Dar în seara asta nu voi vorbi despre Cirith Ungol. Trădare, mă tem de trădare; vietatea aceea nenorocită va trăda. Aşa trebuie să fie, şi cu asta basta. Să nu uităm că un trădător poate să se trădeze pe sine şi prin asta să facă un bine la care nici nu se gândea. Se întâmplă uneori şi astfel. Noapte bună!
Următoarea zi veni cu o dimineaţă asemenea unor zori mohorâţi, încât oamenii, cu toate că prinseseră ceva curaj o dată cu venirea lui Faramir, simţiră cum se pierd din nou cu firea. Umbrele înaripate n-au mai fost zărite în acea zi, cu toate acestea, când şi când, deasupra oraşului, sus de tot, răsuna un ţipăt stins, şi mulţi din cei care-l auzeau rămâneau ţintuiţi de o spaimă trecătoare, iar cei cu inima mai slabă erau cuprinşi de tremur şi plângeau.
Faramir plecase din nou la drum.
- Nu-i dau nici o clipă de răgaz, murmurau oamenii. Seniorul îşi hăituie fiul fără milă, unde mai pui că acum trebuie să trudească cât pentru doi, pentru el şi pentru cel care nu se va mai întoarce. Şi oamenii priveau spre Miazănoapte, întrebând: Unde sunt Călăreţii din Rohan?
Şi, cu adevărat, Faramir nu plecase de bunăvoie. Dar Seniorul Oraşului era în acelaşi timp şi mai-marele Sfatului, iar în acea zi nu avea nici o dorinţă să se supună vrerii altora. Sfatul se strânsese la primul ceas al zilei. După judecata căpeteniilor, din pricina ameninţării de la Miazăzi, forţele lor erau mult prea slabe să atace primele fără ajutor din partea Călăreţilor din Rohan. Însă până soseau aceştia, trebuiau să trimită oameni înarmaţi pe ziduri, şi apoi să stea şi să aştepte.
- Cu toate acestea, spusese Denethor, nu ar trebui să renunţăm prea uşor la fortificaţiile Rammas din afara zidurilor, clădite cu atâta trudă. Iar Vrăjmaşul va trebui să plătească scump dacă va trece Râul. Şi dacă-l trece, nu-i va ajunge puterea să atace Oraşul, din pricina mlaştinilor de la miazănoapte de Cair Andros, şi din pricina lăţimii râului la miazăzi, dinspre Lebennin, căci acolo are nevoie de multe bărci. Atacul nemilos îl va da la Osgiliath, aşa cum a mai făcut-o şi înainte, când i-a ţinut Boromir piept.
- Atunci doar ne-am încercat forţele, zisese Faramir. Astăzi însă va trebui să-l facem pe Duşman să plătească de zece ori mai mult pentru pierderile pe care le vom suferi când va trece râul, şi tot vom regreta acest schimb. Căci dacă pentru el pierderea unei oştiri e o nimica toată, pentru noi e mult şi pierderea unei companii. Iar retragerea celor pe care-i vom trimite departe, pe câmpul de luptă, va fi primejduită, dacă Duşmanul izbuteşte să treacă în număr mare.
- Şi cum rămâne cu Cair Andros? întrebase Seniorul. Trebuie să rezistăm şi acolo dacă apărăm Osgiliathul. Să nu uităm primejdia ce vine din stânga noastră. Nu ştim dacă rohirrimii vor veni până la urmă. Dar Faramir ne-a povestit ceva despre un număr mare de războinici care s-ar îndrepta către Poarta Neagră. Şi mă gândesc că s-ar putea ca de acolo să se ivească nu numai o singură oştire, şi că acestea or să atace din mai multe părţi.
- Riscurile sunt mari în orice război, spuse Denethor. Cair Ansris este plin de oameni înarmaţi şi oricum nu mai putem trimite alte forţe. Dar nu voi renunţa la Râu şi la Pelennor fără luptă - măcar atâta vreme cât avem aici o căpetenie care încă mai are curajul să îndeplinească vrerea seniorului său.
La aceste vorbe, în sală s-a lăsat tăcerea. Într-un târziu Faramir vorbi:
- Nu mă împotrivesc vrerii domniei tale. Deoarece Boromir ţi-a fost răpit, mă voi duce eu în locul lui şi voi face tot ceea ce-mi va în putinţă - dacă aşa îmi porunceşti.
- Aşa îţi poruncesc, întări Denethor.
- Atunci, cu bine! zise Faramir. Dar de-o fi să mă întorc, fie ca gândurile tale pentru mine să fie mai bune!
- Să văd mai întâi cum te vei întoarce, răspunse Denethor.
Gandalf a fost ultimul care a mai vorbit cu Faramir, înainte ca acesta să o pornească spre răsărit.
- Nu-ţi primejdui viaţa cu pripeală sau din prea mare amărăciune, îi zise. Va fi nevoie de tine aici, şi nu pentru război, ci pentru alte treburi. Tatăl tău te iubeşte, Faramir, şi îşi va aduce aminte de iubirea asta înainte să se sfârşească totul. Cu bine!
Aşa a plecat Seniorul Faramir din nou la drum, luând cu sine atâţia bărbaţi câţi se arătaseră dornici să-l însoţească sau de câţi se putea lipsi fortăreaţa. De pe ziduri, câţiva oameni îşi mijeau privirile prin întunecime spre oraşul în ruină şi se întrebau ce anume se întâmpla în acel loc, căci de zărit nu se putea zări nimic. Alţii însă priveau spre miazănoapte, socotind în gând câte leghe îi despărţeau de Théoden, aflat în Rohan.
- Oare va veni? se întrebau ei. Îşi va aminti de vechea noastră alianţă?
- Da, va veni, răspundea Gandalf, chiar dacă soseşte prea târziu. Dar gândiţi-vă puţin! În cel mai bun caz Săgeata Roşie a ajuns la el abia acum două zile, iar din Edoras sunt multe leghe lungi până aici.
Veştile au sosit după căderea nopţii. Venind dinspre vaduri, un bărbat a năvălit călare şi a anunţat că o oştire apăruse din Minas Morgul şi se apropia de Osgiliath; ei i se alăturaseră regimente de la Miazăzi, precum şi Haradruin, cel înalt şi crud.
- Şi am mai aflat, spuse solul, că în fruntea lor s-ar afla din nou Căpetenia Neagră, şi teama de el i-a luat-o înainte, cuprinzând malul cestălalt al Râului.
Cu aceste vorbe rău-prevestitoare s-a sfârşit şi a treia zi de când sosise Pippin în Minas Tirith. Puţini au fost cei care s-au dus să se odihnească în acea noapte, căci nu prea mai aveau nădejde ca Faramir să poată apăra vadurile atât cât era nevoie.
Ziua următoare, cu toate că întunecimea era deplină şi nu avea cum să se mai adâncească, a îngreunat şi mai mult inimile oamenilor, şi o mare teamă a pus stăpânire pe ei. Iar veştile rele, altele şi mai multe, nu au întârziat să apară. Trecerea peste Anduin căzuse în mâinile Duşmanului. Faramir se retrăgea spre zidurile Pelennorului, regrupându-şi oamenii la Fortăreţele Zăgazului; dar Duşmanul era de zece ori mai numeros.
- Dacă învinge la Pelennor, îi va avea pe vrăjmaşi în spate, spunea solul. Au plătit scump trecerea peste râu, dar nu într-atât pe cât nădăjduisem noi. Şi-au pregătit bine planul de luptă. Abia acum ne-am dat seama că îşi construiau de mult pe ascuns un număr mare de plute şi bărci acolo, în Osgiliathul Răsăritean. Parcă se umpluseră apele râului de gândaci, atâţia erau cei care le treceau. Dar cel care ne înfrânge este Căpetenia Neagră. Puţini vor fi cei ce vor rămâne pe loc şi vor putea să îndure chiar şi numai vestea sosirii lui. Înşişi supuşii lui se pierd cu firea în faţa lui şi sunt în stare să se spintece cu propria lor mână dacă el le-o cere.
- Înseamnă că de mine e nevoie acolo mai mult decât aici, spuse Gandalf şi numaidecât porni la drum şi lucirea lui albă pieri curând din vedere.
Şi toată noaptea aceea Pippin rămase singur şi fără de somn, sus pe ziduri, cu privirile îndreptate către răsărit.